„Reconfigurarea centrelor de putere este inevitabilă!”

– avertizează general de brigadă S.R.I. (rez.) Aurel I. Rogojan în a doua parte a interviului acordat „Națiunii” –

– În  întreg spaţiul european, dar nu numai – dacă avem în vedere, spre exemplu, şi evoluţiile politice din ultimul timp, din spaţiul arab – se poate constata o radicalizare a atitudinilor politice. Pe continentul european, Grecia, stat căruia se încearcă a i se impune de către FMI să renunţe la o parte din suveranitatea naţională, reprezintă un asemenea caz de radicalizare, cu o evoluţie, deocamdată imprevizibilă, dar nu e departe nici Spania, Portugalia sau Italia. Poate chiar România la un moment dat, de ce nu? Dincolo de criza economică mondială care există şi o simţim acut, consideraţi că acest context global ar putea oferi cadrul necesar reconfigurării sferelor de influenţă ale marilor actori ai momentului? Cum anume? Pragmatic vorbind şi făcând apel la istorie, Malta nu a tranşat problema sferelor de influenţă pentru cel puţin 45 de ani, aşa cum a făcut Yalta? Oare criza nu a fost indusă tocmai în acest scop sau poate, criza este doar o oportunitate pentru a se reconfigura noile sfere de influenţă?

– Reconfigurarea centrelor de putere este inevitabilă. La Malta nu s-a realizat decât valorificarea unei oportunități. Este adevărat, o oportunitate pregătită în condițiile Războiului Rece, de către actorii operaționali care nu și-au pus problema efectelor complexe și pe termen lung. Acolo, nu s-a anticipat cum se va reașeza lumea după Malta. Ce s-a întâmplat după Malta? Lumea a devenit mult mai nesigură, cu orizonturile tulburi și cu popoare trezite din entuziasm în debusolare, puse în ipostaza de a se întoarce în timp și să reia un drum pe care alte națiuni nu l-au schimbat  niciodată în întreaga lor istorie. A început un sălbatic război economic pentru acapararea resurselor și piețelor perdanților Războiului Rece. Comunităţile naționale dezmoştenite au generat o nouă migrație economică. Comunitățile cu identitatea neafirmată au revendicat, inclusiv în modalități extreme, recunoașterea lor ca subiecți suverani în relațiile internaţionale. Globalizarea economică, facilitată de globalizarea comunicațiilor, a impus centrele de putere transnaționale care au erodat și amenință permanent suveranitatea statelor, subordonându-și guvernele națiunilor. Democrația și-a epuizat resursele înainte ca întreaga planetă să cunoască o ordine democratică. Lipsa confruntării globale majore a eliminat liantul ideologic, care a fost înlocuit, cu preponderență, de cel religios, ori economic. Statele occidentale din topul puterii economice mondiale au pierdut constant în favoarea noilor competitori din centrul de putere configurat în Extremul Orient. Lumea islamică umilită de atitudinea fascistoidă a Occidentului a devenit cel mai mare cumpărător de arme și mai temut aspirant la un loc în clubul puterilor nucleare. Dezechilibrele demografice, criza apei, degradarea mediului, penuria alimentară și sărăcia endemică mențin permanent amorsate numeroase situații conflictuale regionale. S-au privatizat războaiele și s-a modificat esenţa confruntărilor. Au apărut războaie finanțate din activitați de criminalitate trasnfrontalieră, iar combatanții au în spate inamici adeseori cu identitatea ascunsă. Lista provocărilor globale este mult mai lungă. Cine le poate gestiona la scară planetară? Fie că este vorba de planul tehnologic şi ştiinţific, economic şi financiar, militar sau diplomatic, lumea este obligată să recunoască superioritatea incontestabilă a superputerii americane, care a instaurat o ordine internaţională sau mondială, mai degrabă unipolară decât multipolară. Această situaţie, unică în istoria umanităţii, nu poate rămâne fără consecinţe, mai ales când este vorba de securitate şi de prezervarea echilibrului şi a ordinii mondiale. Astfel, în domeniile militar, economic şi diplomatic, în special, diferenţa este aceea că SUA îşi pot permite, în mod firesc, să-şi impună propria lor agendă. Această realitate obligă restul lumii să-şi fundamenteze propria politică externă luând în consideraţie interesele ce o leagă de unica superputere. Este benefică sau dimpotrivă, o astfel de situaţie? Chiar dacă UE se grăbeşte să-şi valideze propria politică de securitate şi să-şi creeze capacităţile militare impunerii acesteia oriunde interesele membrilor UE o cer, SUA vor continua să fie un element esenţial al sistemului de securitate europeană. Lumea a intrat într-o perioadă de tranziţie care va fi caracterizată mai curând de pragmatism şi compromis, decât de aderarea perenă la principii ideologice iar consecința imediată este tendinţa de a se elabora strategii, ezitându-se analiza noilor condiţii. În lume există circa o duzină de puteri nucleare, iar orice neluare în seamă a acestei realităţi ar putea conduce la o criză mondială de proporţii greu de imaginat. Cel mai probabil, în lume se va cristaliza un nou internaţionalism pentru a contrabalansa cea mai puternică forţă nouă care este naţionalismul. Ascensiunea sa este constatată pretutindeni în lume sub forma fundamentalismului islamic, regionalismului şi protecţionismului economic, precum şi în conflicte etnice şi mişcări revoluţionare. Această fază tranzitorie va dura până când vor apărea contururile unei noi rânduieli mondiale. Puterea s-a difuzat nu numai în direcţia noilor titani economici, ci şi în zone şi regiuni diferite, precum şi în favoarea unor instituţii noi. Întrunirile „G 7+1” sunt o reflectare mai adecvată a realităţilor contemporane în sfera puterii decât o întrunire în cadrul Organizaţiei Tratatului Nord-Atlantic, a ONU sau o întâlnire la nivel înalt. Concluzia şi paradoxul sunt că „SUA nu se bucură nicidecum de libertatea de acţiune de care s-au bucurat în deceniile Războiului Rece”. În timpul Războiului Rece, deşi liniile de demarcaţie erau trasate precis, SUA puteau alege între intervenţie şi neintervenţie, iar o mare parte a lumii accepta alegerea făcută. În prezent, liniile de demarcaţie politică sunt mult mai vagi, iar aliaţii SUA care, în trecut, erau aproape total dependenţi de Washington, acum urmăresc mai multă autonomie şi, asemenea SUA, sunt supuşi unor presiuni interne în direcţia unor poziţii mai naţionaliste. Toate acestea înseamnă că, în anii următori, „forţa călăuzitoare a politicii nu va fi ideologia sau principiile nobile, ci un grad mult mai înalt de pragmatism”.

– În acest context internaţional atât de complicat, României – ţară membră a NATO şi UE, în acelaşi timp – îi sunt suficiente garanţiile de securitate pe care le are? Nu cumva clasa politică românească a acţionat duplicitar atunci când a optat pentru ambele structuri de putere, deşi, e drept, ştim că acestea două diferă prin obiective, mod de organizare, arie şi sferă de acţiune, etc. Mai ştim însă şi faptul că în trecut (ceea ce este foarte posibil şi în viitor), au existat anumite fricţiuni între NATO şi UE. Din această perspectivă, care evaluaţi dv. că ar putea fi posibilele consecinţe pentru România? Din această evaluare, aş vrea să vă rog să nu omiteţi însă Rusia, care nu aparţine niciuneia, dar cu care trebuie să recunoaştem că în acest moment avem relaţii destul de glaciale. Consecinţele, economic vorbind, nu este cazul să le dezvoltăm acum…

– Cele două organisme, Organizația Tratatului Nord-Atlantic şi Uniunea Europeană au naturi diferite. O.T.A.N., ne place sau nu, este o relicvă a Războiului Rece, aparută cu caţiva ani înainte de Organizaţia Tratatului de la Varşovia şi care trebuia, ca într-un joc cinstitit şi între parteneri rezonabili, să se dizolve concomitent. O.T.A,N., şi toata gama de operaţiuni în care este implicată la scară planetară, însemna supravieţuirea unor industrii de care depinde, în importantă măsură, prosperitatea “naţiunilor elită”. Pe de alta parte,  O.T.A.N. a instituit un nou imperiu mondial, cel al bazelor militare. În ce lume trăim, dacă prosperitatea unora este dependentă de menţinerea ocupaţiei militare a planetei? O.T.A.N. a ajuns cam prea departe în spaţiul din proximităţile Rusiei, Chinei, Indiei ceea ce s-ar putea dovedi o imprudenţă periculoasă. O.T.A.N. fără focare de criză militară şi în absenţa perspectivei războaielor ar deveni inutil…O.T.A.N.  nu furnizează  securitate, dacă cel în nevoie nu şi-a realizat agenda cu care a aderat la Alianţă. Deocamdată, progresele României în acest sens sunt…la blocul de start. Independent de O.T.A.N.,  Polonia, Ungaria, Slovacia şi Cehia au parafat zilele trecute Alianţă Militară a  Ţărilor din Grupul Vişegrad. Ce poate semnifica acest fapt, decât nevoia de mai multă securitate decât cea conferită de O.T.A.N. sau… cine stie? UE este un proiect politic şi economic în competiţie cu SUA. Dificultăţile acestui proiect par a se accentua, în absenţa unor lideri notabili în fruntea statelor fondatoare ale uniunii. Nu este un secret că în interiorul uniunii sunt câteva state , din prima linie, care fac notă distinctă. Nu numai prin excentricităţile ori nonconformismul conducătorilor lor, ci şi prin manierele de abordare a politicilor comune. Din punct de vedere al politicilor de securitate, UE a fost compromisă de proasta gestionare a crizei din fosta Iugoslavie, ceea ce a facilitat amplasarea unei impresionate infrastructuri logistice militare americane în Kosovo. România, din păcate, se află într-o criză cronicizată a strategiilor şi politicilor de securitate şi de politică externă. Strategiile şi politicile O.T.A.N., cele ale UE, care începe să semene tot mai mult cu un club, nu ne pot garanta mai mult decat putem noi înşine să ne oferim. De aceea, în binecunoscuta noastră tradiţie, conducerea statului are momente când se comportă ca şi cum România nu ar face parte din  O.T.A.N şi nici din UE, amăgindu-se cu un loc în remorca “parteneriatului strategic special”, tot aşa…când cu unul, când cu altul…Adică, nicăieri.

– Să trecem într-un alt registru de întrebări. Mi s-au părut deosebit de interesante – chiar incitante aş spune – afirmaţiile dv. dintr-un cotidian central, potrivit cărora Vladimir Tismăneanu, fiu al unei cunoscute notabilităţi comuniste postbelice – şi care acum ne dă lecţii de anticomunism – ar fi plecat în S.U.A., în 1981, graţie sprijinului acordat de K.G.B. Dincolo de întrebările fireşti pe care şi le-ar pune orice serviciu de intelligence pe seama unei atari afirmaţii şi dincolo de reacţia domnului Tismăneanu – dacă a existat – stau şi mă întreb şi vă întreb şi pe dv., cum a fost posibil ca americanii să nu depisteze acest aspect care a fi trebuit să ridice, cu deplin temei, anumite semne de întrebare? Se pare însă că, altfel se va pune problema în viitorul apropiat, după recentele afirmaţii ale domnului Larry  L. Watts, specialist pe probleme româneşti al CIA, vis-a-vis de Pacepa, despre care dânsul afirmă că se ştia la Washington că este spion sovietic. Acelaşi Pacepa, arătat cu degetul de dv. şi de regretatul Mihai Pelin, dar care a fost apărat atât de acerb de Sorin Roşca Stănescu şi…chiar de Vladimir Tismăneanu şi arătat drept „erou anticomunist”. Halal eroi cei ca Pacepa…Cred că viitorul ne rezervă încă multe surprinze în ceea ce priveşte – folosind un limbaj familiar dv. – agenţii de influenţă existenţi şi operaţionali în România. Mai spuneaţi dv. într-un cotidian central – şi iarăşi ne puneţi pe gânduri pe cei care mai îndrăznim să gândim cu propriile creiere şi nu după „reţete prestabilite” – faptul că, şi aici vă citez: „în perspectiva întâlnirii de la Malta, un grup de 40 de intelectuali români stabiliţi în străinătate, din care peste 30 de etnie evreiască, au cerut celor doi lideri mondiali, precum şi preşedintelui Franţei, o intervenţie sovietică în România (în 1989 – n.a.).” Întrebarea pe care doresc să v-o pun, aceşti intelectuali – câţi or mai fi trăind dintre ei – mai joacă vreun rol major azi (politic, cultural, financiar, etc.), în străinătate sau aici? Nu cumva, după un „bun”, vechi şi cunoscut obicei, au devenit acum fervenţi pro-americani?

– Chiar dacă generaţia lui Brucan a dispărut, ea a lăsat în urmă un sistem instituţional perfect adaptat noilor condiţii, în care sunt clonate replici fidele. Cineva mi-a cerut să fac publică lista respectivă. Ea a circulat la începutul anilor `90. Nu cei 40 sunt problema, ci forţa de susţinere a războiului psihologic împotriva identităţii naţionale româneşti. În ceea ce priveste agenţii de influenţă, ca să citez “un clasic în viaţă” :”Nici nu mai ştim câţi suntem!” Exact ca în anii `50, există indexuri negre de persoane a căror imagine trebuie promovată şi a altora care trebuie denigraţi şi interzişi în spaţiul comunicării publice. Dreptul la exprimarea opiniei nu are şi corolarul dreptului de acces la mijlocul de a fi ascultat. Văd zilnic pe ecrane consultanţi, experţi, analişti despre care ştiu că sunt “rezervişti” ai unor structuri speciale străine. Unii au deja loc permanent în “grilă”. Toţi au devenit specialişti în problemele româneşti şi contribuie la bulversarea reperelor axiologice ale omului de rând. Dacă nu vom avea un minister al informaţiilor publice, dacă posturile publice de radio şi televiziune nu vor deveni cu adevărat naţionale, în condiţiile în care sporeşte şi analfabetismul, în condiţiile în care s-a diminuat unitatea familiei şi rolul educativ al acestei, iar biserica ni s-a “dedulcit” la afaceri, vom rămâne fără valorile morale tradiţionale şi identitiare. Lipsa controlului societăţii asupra informaţiei cu valenţe formaţional – educative este o crimă. Contradictorialitatea  dezbaterilor televizate dintre personaje cu comportament şi limbaj huliganic oferă foarte proaste exemple educative şi promovează modelele negative. (Exemple: “Dacă vrei să ajungi preşedinte, chiuleşte de la şcoala şi trişează la examene !” sau “Dacă vrei să-ţi impui punctul de vedere, foloseşte violenţa de limbaj, urlă la interlocutor şi nu mai lăsa pe alţii să vorbească.”) Asemenea “modele” de comportament receptate în primii ani de viaţa se întipăresc în subconştient şi devin stereotipuri. Să nu ne amăgim, acesta este numai unul dintre aspectele războiului psihologic împotriva românilor. Vă confirm, cu vârf şi îndesat, că cei care fac cea mai mare paradă de prooccidentalism sunt foştii propagandişti roşii. Ei nu ştiu să facă altceva, decat agitaţie şi propagandă. De la tribunele Uniunii Studenţilor Comunişti au trecut la microfoanele Europei Libere, iar de acolo în studiourile televiziunilor, în redacţii, în agenţii de consultanţă politică – unele sunt secţii organizatorice si ideologice pentru clone politice – şi alte intreprinderi unde absenţa normelor de muncă le este compensată prin venituri.