Decembrie 1989 a debutat în forme nefaste pentru românii din Covasna şi Harghita. Ei s-au trezit în miezul unor evenimente politice pentru care nu erau în nici un fel pregătiţi, spre deosebire de concetăţenii şi vecinii lor, maghiari, care ştiau ce au de făcut şi acţionau în consecinţă. Factorul care îi deosebea fundamental era organizarea. Românii, luaţi prin surprindere, nu aveau altceva de făcut decât să se apere în faţa valului organizat al maghiarilor care puseseră stăpânire pe străzi şi instituţii şi începuseră să dicteze, ca în anul 1940, corespunzător unui plan meticulos întocmit. Dacă maghiarii erau în plină ofensivă, graţie nivelului înalt de organizare ce ajunsese până la nivelul blocurilor şi scărilor de bloc, românii abia dacă puteau să riposteze dispersaţi, neorganizaţi şi intimidaţi, stare tocmai bună pentru a fi umiliţi, desconsideraţi, maltrataţi şi chiar lichidaţi, eliminaţi din „jocul” politic periculos care se declanşase şi în care maghiarii erau lideri acum.
Aflaţi în situaţia de „a fi sau a nu fi” ca persoane fizice, dar şi ca obşte naţională, ca reprezentanţi ai naţiunii române pe un câmp de bătălie cu forţe inegale faţă de cei ce erau bine înregimentaţi şi cu ordinele date, românii nu au avut decât o singură soluţie: să se organizeze. În faţa forţei oarbe a violenţei de pe străzi, a lipsei de ajutor din partea Bucureştiului, el însuşi în derivă şi haos, ca reacţie firească de apărare, s-a născut nevoia de organizare care dă forţă şi coeziune unei colectivităţi. Apărarea de această dată nu însemna altceva decât organizarea prin forţe proprii a celor uniţi în gând şi în simţire de aceleaşi idealuri.
Din perspectivă sociologică, este ştiut că formele complexe de organizare socială, aranjamentele instituţionalizate şi cultura, motivaţiile şi valorile reglează comportamentul uman. În consecinţă, ca acţiunile românilor să se impună trebuiau construite blocurile de organizaţii sociale şi instituţii care să confere durabilitate iniţiativelor ce trebuiau luate. Cei care trebuiau luaţi în considerare cu prioritate erau locuitorii de etnie română, adevăraţii actori sociali ai proiectelor de rezistenţă în faţa valului de acţiuni cu caracter antiromânesc, a atmosferei de intimidare şi teroare pe care au creat-o maghiarii în perioada 1989-1990.
Primele forme de organizare au fost organizaţiile cu caracter civic menite să le apere drepturile civile şi demnitatea grav încălcate. Iniţiatorii lor au fost intelectualii români cu o înaltă conştiinţă naţională şi civică, ameninţaţi de forţele negre maghiare. Au apărut, astfel, în Transilvania Frăţia Românească la Reghin, la 25 ianuarie 1990, Liga Democratică Română la Cluj, în februarie 1990 şi Vatra Românească la Tg. Mureş, la 8 februarie 1990. Măsurilor luate în forţă, de maltratare şi biciuire a românilor, de dezorganizare a învăţământului, de alungare a românilor din instituţii prin folosirea ca instrumente a unor elemente declasate şi extremiste ale maghiarilor şi secuilor trebuia să li se răspundă prin asociere şi organizare în ligi, societăţi, asociaţii cu caracter cultural, etnic proprii. Dintre ele, cea cu ecoul cel mai mare l-a avut Vatra Românească, dovadă că cel mai cumplit erau urmăriţi şi batjocoriţi membrii ei, etichetaţi „vătraşi”, „naţionalişti” şi „extremişti”, deşi, în fapt, ea s-a născut ca organizaţie ce promova respectarea drepturilor omului, a identităţii şi culturii naţionale a românilor prigoniţi în aceste zile.
La Miercurea Ciuc, s-a înfiinţat Liga Democrată Română, iar la Sf. Gheorghe, filiala locală a Uniunii Culturale „Vatra Românească”, organizaţii care nu au putut funcţiona, fiind etichetate fasciste şi legionare. După separarea şcolilor maghiare de şcolile româneşti, ca reacţie, intelectualii români au înfiinţat Fundaţia Culturală „Mihai Viteazul” care a avut un rol fundamental în sprijinirea Liceului „Mihai Viteazul” cu predare în limba română, în revigorarea tradiţiilor româneşti şi în aducerea în prim plan a figurii primului militant al unirii, Mihai Viteazul.
La Miercurea Ciuc, a luat fiinţă Fundaţia „Miron Cristea”, la Topliţa Muzeul Etnografic, la Breţcu Fundaţia Cultural-Patriotică Ieremia Grigorescu. S-au înfiinţat asociaţii ale cadrelor didactice din Covasna şi Harghita în apărarea şi cultivarea limbii române care au editat reviste pe teme şcolare.
Promovarea culturii româneşti şi a valorilor ei specifice a fost susţinută cu perseverenţă de Liga Cultural – Creştină „Andrei Şaguna”, care a avut un rol fundamental la înfiinţarea Episcopiei Ortodoxe a Covasnei şi Harghitei, a Muzeului Carpaţilor Răsăriteni, a Muzeului Spiritualităţii Româneşti de la Catedrala Ortodoxă de la Sf. Gheorghe, a casei Memoriale Romulus Cioflec din Araci, la înălţarea statuii monumentale a mitropolitului Andrei Şaguna şi a unor troiţe dărâmate pe timpul ocupaţiei horthyste etc.( detalii, în Lăcătuşu, Spiritualitate românească, 2002, p. 120-125).
Lor le-au urmat organizaţiile politice, partidele PUNR (Partidul Unităţii Naţionale) şi PRM (Partidul România Mare), ambele cu caracter naţional, cu programe ce vizau apărarea românilor şi a românităţii într-o zonă în care regula convieţuirii paşnice fusese înlocuită de maghiari cu regula de a vâna românii care îndrăznesc să li se opună şi să-şi afirme identitatea. Reprezentanţii românilor au fost puşi pe „listele cu cruci negre” ale maghiarilor, dar nu s-au dat bătuţi. Din păcate, unul din liderii politici locali ai PUNR din judeţul Covasna, dr. Cornel Iacob, s-a stins din viaţă în decembrie 1995, dar interviul luat lui a rămas înscris în volumul SOS – Românii din Covasna şi Harghita (p. 194-196) Teza lui de bază era că „PUNR a luat naştere ca o stavilă împotriva generalizării hungarismului în Transilvania, după 1989. Liderii maghiari sunt deranjaţi că cei din PUNR le ştiu planurile ascunse, că îşi dau seama că ei manevrează masa de maghiari. În concepţia dr. Iacob, lider de frunte în PUNR şi reprezentant fidel al intereselor românilor din Covasna, UDMR era principalul factor de destabilizare în ţară”.
În Bucureşti, cu extindere în ţară, s-a constituit PRM, sub conducerea lui Corneliu Vadim Tudor, partid care, în anii ’90 de profundă confuzie şi complicitate a guvernanţilor cu UDMR, a dezvăluit pentru toţi românii, prin ziarul România Mare, drama românilor din Covasna şi Harghita aflaţi sub dominaţia maghiară şi proiectele hungariste de destrămare a ţării. El rezistă până în zilele noastre cu o platformă politică în care apărarea interesului naţional, a unităţii, demnităţii şi culturii poporului român şi lupta împotriva hungarismului şi a politicii sale antiromâneşti au rămas obiective constante şi primordiale de-a lungul celor 16 ani de existenţă, în pofida faptului că maghiarii şi acoliţii lor îl etichetează ca extremist, aşa cum este etichetat orice român care îndrăzneşte să-şi afirme deschis, fără rezerve, crezul naţional şi dorinţa de a rămâne român în ţara lui.
Deci, anii 1990-1996 au fost ani fructuoşi pentru demararea procesului de construire a blocului de organizaţii, asociaţii, societăţi şi instituţii româneşti care să susţină cauza românilor aflaţi în minoritate numerică şi militând pentru păstrarea limbii, culturii şi religiei, care au suferit grave deturnări din cauza acţiunilor agresive ale maghiarilor asupra instituţiilor statului. Şcoala şi biserica, piloni de bază în susţinerea identităţii naţionale şi în reconstruirea dinăuntru a fiinţei naţionale a poporului român, în păstrarea şi afirmarea obiceiurilor şi tradiţiilor care definesc univoc poporul român în lume, nu puteau fi lăsate la discreţia defăimătorilor maghiari. Ele trebuiau salvate şi în bună parte au fost salvate.
Acestea sunt forme de organizare care marchează începutul unui front larg de acţiuni în vederea mobilizării resurselor umane culturale ale românilor din Covasna şi Harghita pentru crearea unui climat intraetnic românesc favorabil promovării, cultivării tezaurului cultural din arealul Covasna şi Harghita şi protejării lui de tendinţele de anulare şi marginalizare de către autorităţile maghiare dominante.
Dintre toate realizările cu caracter organizaţional şi instituţional din anii post-decembrişti cea care străluceşte pe frontispiciul prezentului şi al viitorului este înfiinţarea Episcopiei Ortodoxe a Covasnei şi Harghitei, la 25 septembrie 1994. Deşi prima propunere de înfiinţare a unei Episcopii pentru credincioşii români din secuime datează din anul 1936, după multiple demersuri la toate instituţiile statului român, ea s-a înfiinţat numai în 1994, la 58 de ani.
Data de 25 septembrie 1994 poate fi considerată o zi astrală în viaţa credincioşilor din Covasna şi Harghita, dar şi pentru ţară prin rolul crucial al Episcopiei în păstrarea şi afirmarea fără rezerve a credinţei strămoşeşti, a spiritului ortodox românesc într-o zonă în care acestea erau ameninţate cu dispariţia. Credinţa statornică a românilor a învins şi biserica ortodoxă începe să se impună nu numai prin autoritatea ei de biserică naţională, reprezentantă a populaţiei majoritare, dar, mai ales, prin autoritatea întâiului ei stătător, P. S. Ioan, Episcopul cel fără odihnă în dorinţa şi voinţa de a restaura fiinţa neamului prin Biserică.
În esenţă, după înfiinţarea Episcopiei Covasnei şi Harghitei, se poate afirma că în jurul ei gravitează toate celelalte organizaţii, ligi, fundaţii, asociaţii civice şi culturale cu caracter românesc, pentru că în centrul ei se află un priceput manager, un profund teolog şi filosof, un om de cultură cu suflet divin, o personalitate polivalentă în care spiritul teoretic se îmbină fericit cu spiritul practic şi managerial necesare omului mileniului trei.
Lasă un răspuns