Ce mult „ne iubesc” multinaţionalele!

Ca tineri studenţi la economie, în 1990-91, abia ieşiţi din carapacea opacă a „socialismului ştiinţific”, ascultam vrăjiţi cursurile de economie politică a capitalismului. Mirajul socio-economic al occidentului ni se dezvăluia deodată într-o lumină nouă. Propaganda secretarilor de partid comunist ne arătase doar „partea întunecată a forţei” capitalismului: sex, droguri, corupţie, contrabandă… Imagini cu impact bine studiat, în care fizionomiile triste şi deznădăjduite din periferiile mizere, alternau, într-un contrast şocant, cu veselia şi opulenta din barurile şi restaurantele de lux ale marilor metropole occidentale, iar imaginile cu adăposturile din cartoane şi nailoane ale celor fără casă, erau dublate „ca la carte” de imaginile cu tancuri, rachete şi nave de luptă ultra sofisticate…

Noii noştri profesori ne explicau faptul că în capitalism, mai exista şi clasa de mijloc, a celor care lucrează şi câştigă suficient ca să-şi permită o casă comodă, haine curate, o maşină şi un trai decent. Ni se explica, că exista supermarketuri, pline cu de toate, care se întrec în a le face occidentalilor, viaţa cât mai îmbelşugata… Şi mai ales ni se explica, că aşa se va întâmpla şi la noi! Capitaliştii nu mai erau, deodată, vampirii care sugeau sângele poporului, ci întreprinzători de bună credinţă, ce ofereau bunuri şi servicii populaţiei, la concurenţă cu alţii, fapt care-i obliga la un comportament economic corect, în absenţa căruia şi-ar pierde clienţii în favoarea competitorilor.

Astfel muncitorul occidental economiseşte şi-şi poate permite să iasă în fiecare weekend la „picnic” şi să-şi facă, măcar o dată pe an, o vacanţă „unde vrea muşchii lui”… Şi odată refăcuta în ochii noştri, imaginea capitalismului cu faţa umană, nouă, studenţilor cu ciorapi cârpiţi, nu ne mai rămânea decât să-i desluşim tainele minunate ale căpătuirii, să învăţăm căile prin care noua noastră societate, sleita după patruzeci si cinci de ani de regim popular, putea să devină prosperă şi înfloritoare.

Pas cu pas şi cuvânt după cuvânt, am desluşit cu interes legile şi regulile economiei de piaţă, aprofundând cunoştinţe despre producţie, comerţ, transporturi şi concurenta, despre legea cererii şi a ofertei, despre monedă, capital, finanţe şi bănci, despre buget şi impozite, despre bursă şi despre mărfuri. Am primit noţiunile de bază ale contabilităţii, ne-am însuşit cu sârguinţă noţiuni de informatică, de psiho-sociologie, de drept comercial şi chiar despre filosofie, istorie şi curente de gândire economică. Aveam cu toţii în acei ani o sete nebună de cunoaştere: nu citeam ci culegeam literele cu ochii; nu ascultam ci sorbeam cuvintele de pe buzele distinşilor noştri profesori, fericiţi şi ei că, în sfârşit puteau să ne spună adevărul şi să ne vorbească deschis…

Am aflat cu uimire, (ce naivi şi inocenţi eram!), că se duce o luptă oarbă intre plătitorii de impozite şi fisc. Cum se poate una ca asta? Am întrebat. Păi dacă printre principiile de bază ale impozitării, la loc de cinste, stau justeţea şi mai ales suportabilitatea impozitului, de ce să nu se plătească? Dacă o impozitare corect gândita şi legiferata, sta la baza funcţionarii societăţii, a organismelor ce oferă serviciile vitale cetăţenilor ei, cum îşi poate permite cineva să ţină pentru el ceea ce se cuvine întregii comunităţi? Dacă statul creează cuiva condiţii să crească în deplină sănătate (cu asistenţa medicală gratuită), să-şi desăvârşească studiile (gratuit), să-şi înfiinţeze şi să-şi desfăşoare o afacere în pace (aparat de armată), ferit de răufăcători şi de abuzuri (poliţia şi justiţia veghează), şi dacă angajează personal şcolit şi gata calificat (în şcolile de stat), şi obţine un profit în urma tuturor acestor cheltuieli ale statului, nu este normal să returneze o parte din aceste cheltuieli sub formă de impozit, pentru ca astfel statul să o poată lua de la capăt cu o nouă generaţie?

În definitiv, statul suntem noi, cu toţii. Părinţii noştri şi toţi cei din generaţia lor au contribuit la creşterea şi formarea noastră. De aceea pe timpul vieţii noastre active, plătim impozite din care, printre altele, cei ce ne-au crescut îşi primesc pensiile, într-un firesc sistem de solidaritate inter-generationala, iar cu restul contribuim la asigurarea unor condiţii sociale normale de trai, precum şi la creşterea şi pregătirea pentru viaţă a fiilor noştri, care ne vor asigura la rândul lor bătrâneţi liniştite… Şi-atunci?
Şi-atunci, profesorul de finanţe ne-a ţinut un curs întreg despre evaziunea fiscală. Din care cel puţin zece ore, ne-a vorbit despre evaziunea fiscală „legală”!?!…

Am aflat astfel, că legile din domeniul economic şi mai ales cele contabile, trebuie studiate foarte bine, pentru a fi capabili să facem interpretări corecte care ne pot permite, uneori, să eludăm fiscul, speculând lacunele, imperfecţiunile de exprimare, ambiguităţile şi într-un cuvânt, slăbiciunile legii… Totul urmat, cum era şi normal, într-o expunere la acest nivel, de exemple concrete. Şi se pleca de la absenţa unei virgule, ajungându-se la erori şi scăpări care provoacă practic, un adevărat „vid legislativ”, la „adăpostul” căruia fiecare face ce vrea… La un eventual control, inspectorul său comisarul nu poate face altceva, decât să constate „legalitatea evaziunii”, să scrâşnească din dinţi şi să plece cu coada între picioare, fără să aibă la dispoziţie nici o armă legală de atac! Una dintre metodele cele mai „elegante” şi mai eficiente de evaziune, deşi este de o simplitate dezarmantă, nu este însă, la îndemâna oricui. Este suficient ca o firmă să-şi deschidă filiale în mai multe ţări, devenind astfel „companie transnaţională”, sau „multinaţionala”, având grijă ca printre acestea să se afle cel puţin una în care sistemul de impozite şi taxe să fie unul „prietenos”. Lucru deloc greu, ţinând cont de faptul că statele în curs de dezvoltare cu economii emergente se întrec între ele, în a oferi condiţii avantajoase pentru atragerea capitalurilor străine. Asta ca să nu mai vorbim despre „paradisurile fiscale”, din ţări exotice, fără nici un fel de alte resurse decât eventualul potenţial turistic, care supravieţuiesc doar din impozitarea ultra-lejera (2-5 procente), a firmelor rezidente.

Deschiderea unei filiale într-o astfel de ţară, oferă posibilitatea unui contabil isteţ să jongleze cu încasările şi cu cheltuielile dintre diferitele filiale naţionale ale companiei, într-un adevărat joc de-a şoarecele şi pisica, astfel încât filialele din ţările cu impozitare severă să fie mereu pe pierdere sau pe zero, prin devierea profiturilor către ţările cu impozitare scăzută. Absolut LEGAL!

Guvernele post decembriste au făcut totul pentru a ne explica faptul că statul este un prost administrator, (de parcă nu ar fi fost ei înşişi acei administratori) şi de aceea este necesară privatizarea sectoarelor neperformante. Şi pentru a ni se demonstra acest fapt au început să ne arate cu degetul diferite fabrici, uzine şi chiar ferme zootehnice, care aşa din senin, după zeci şi unele chiar sute de ani de producţie eficienta au devenit brusc „pietre de moară” pe spinarea bugetului naţional. Brusc au început să se piardă contracte externe („ca prin minune”, toate în acelaşi timp); producţia a început brusc să consume mai multe resurse decât producea; salariaţii, deşi munceau la fel şi poate chiar mai mult, au devenit brusc nepricepuţi şi ineficienţi; porcii şi chiar şi viţeii din fermele zootehnice de stat au început şi ei să mănânce fără să se mai îngraşe, iar vacile fără să mai dea lapte; ba au mai îndrăznit să se şi îmbolnăvească şi să moară subit, cu toţii, de boli infecţioase care făcea astfel imposibilă recuperarea cheltuielilor…

Ţăranilor li s-a explicat că CAP-urile sunt forme „comuniste” de exploatare pe gratis a forţei de muncă şi a terenurilor obştii şi în consecinţă le-au desfiinţat şi le-au returnat pământul, iar pe specialişti i-au dat afară, că doar „nu trebuie să ne înveţe ei pe noi când şi cum să dăm cu sapa”, uitând însă, să le dea tractoarele şi toate celelalte utilaje agricole şi să le explice cum îşi vor lucra aceştia terenurile agricole fărâmiţate în prea mici proprietăţi pentru o mecanizare eficienta…

Deodată, toţi ţăranii au devenit agronomi, mari specialişti în îngrăşăminte, erbicide, insecticide şi pesticide, în rotaţia culturilor, în studierea tipurilor de sol, a condiţiilor de microclima, mari cunoscători de seminţe, de hibrizi şi de tehnici de cultură… Sistemul naţional de irigaţii a fost lăsat de izbelişte, iar unele persoane cu „spirit” de iniţiativă au trecut imediat la dezasamblarea şi valorificare acestuia pe cont propriu, ţeavă cu ţeava… Şi mai ales nu le-a explicat nimeni cum îşi vor valorifica producţia. Nu le-a suflat nimeni nici o vorbă despre diferenţa dintre agricultura de subzistenţă, pentru satisfacerea nevoilor proprii şi agricultură destinată pieţei, adevărata purtătoare de bunăstare şi de progres. Nouă clasă politica părea a nu avea altă preocupare decât demolarea a tot ceea ce ar fi putut reprezenta un cât de mic simbol al socialismului.

Poporul trebuia divizat. Poporul trebuia înrăit. Poporul trebuia să-şi piardă coeziunea şi mai ales, poporul trebuia să-şi piardă încrederea în forţele proprii!…
Oamenii trebuiau să devină suspicioşi, invidioşi, orgolioşi şi egoişti în asemenea măsură încât să le piară pe veci cheful de a se mai uni pentru a mai face ceva împreună!…
Lacheii noii ordini mondiale şi-au făcut pe deplin datoria şi în România!… Prima parte a dictonului „DIVIDE ET IMPERA” s-a înfăptuit cu succes. Terenul pentru punerea în practică a părţii a doua este pe deplin pregătit!…

Atunci când se face referire la greutăţi, la probleme ce par de nerezolvat, la faptul că suntem pe zi ce trece tot mai deziluzionaţi de situaţia în care s-a ajuns, se zice că suntem ca într-un lung şi nesfârşit tunel întunecat, în care noi mergem… şi mergem… şi ne mai ciocnim unii de alţii şi de pereţi… şi iar mergem… şi tot nu mai ajungem nicăieri. Şi partea cea mai tristă e că nu se întrevede nici o schimbare în viitorul apropiat. Ne-am pierdut orice speranţă!

„Să se facă întuneric!”, a sunat ordinul, „ŞI ÎNTUNERIC SE FĂCU!”…

Că unică alternativă la închiderea iminenta a fabricilor, pe motiv (nu-i aşa?) de „ineficienta”, ni se prezentă privatizarea acestora. Privatizarea se face, desigur, prin cumpărare. Dar cine să aibă bani într-o Românie abia ieşită dintr-un sistem cu câştiguri nivelate la un prag de minim necesar supravieţuirii? Şi-atunci, pentru ca să nu ne vină cheful de a lua din nou măsuri radicale, dragii noştri guvernanţi au inventat un nou concept: „Luminiţa de la capătul tunelului!”…

Pentru noi, în acel moment, acea raza de lumină, ar fi fost reprezentată de intrarea pe piaţa românească a capitalului străin. Mai precis a marelui capital deţinut de marile companii multinaţionale. Mai ţineţi minte? Da, aveţi dreptate. Tocmai acelea cu filiale în mai multe ţări. Şi mai ales în anumite ţări…

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*