Referenți și referințe în judecata politică

Marketingul politic, așa cum este el înțeles de media românească, sfidând evoluția sau involuția unor factori economici, selectează referenți divergenți (o aserțiune a lui Traian Băsescu din anii când  era minstru al transporturilor, o alta de când era primarul capitalei și o alta din primul mandat de președinte) spre a forța argumente ale unei inconsecvențe politice a personajului. Voit sau nu, acest tip  de discurs încalcă câteva principii elementare ale logicii: al identității, al noncontradicției și chiar al rațiunii suficiente. Elucidările, astfel viciate, construiesc o altă ordine în realitatea care se dorește a fi precumpănitoare. Se trece cu o ușurință fie imputabilă releivoințe, fie neștiinței, de la cazuri cu o singură circumstanță comună (reducerea salariilor în sectorul bugetar), la cazuri cu o singură  diferență între ele (refuzul sub diferite forme a unei discipline sociale).

Este evident, discursul mediatic românesc în probleme de marketing politic tinde spre judecățile  entimematice de gradul al doilea (toate insuccesele se rețin pe seama președintelui doar pentru că provine din partidul de guvernamânt, oricât s-ar detașa el de executiv; discursul mediatic al opoziției țintește să producă o breșă nu de natură constituțională, ci o disensiune de efect). Numai că după separarea de drept a puterilor în stat, discursul mediatic al opoziției a fost inconsecvent; în timpul lui Ion Iliescu a țintit spre corupție și criptocomunism.

În timpul lui Emil Constantinescu a vizat explicit personalitatea inofensivă a acestuia (înfrânt de structuri), ca acum centrarea referenților să se facă doar pentru omogenizarea referințelor, subordonate unui singur scop: dezechilibrarea puterii (o noua suspendare a președintelui). Dacă acestea sunt chestiuni ce țin de deontologia presei (flexibilă și ea la români, contrar științelor comunicării), opinia publică, în partea ei independentă de presă sau de sindicate (poli majori de influență), cu toate că nu mai este copleșitoare, rămâne totuși decisivă în exercițiul electoral după criterii sondate de sociologi, însă greu influențabile ca referent.

În confruntarea de la ultimul scrutin prezidențial dintre Mircea Geoană și Traian Băsescu a fost suficientă o singură referință, cea unor vizite discrete, una mai întâi la Moscova și o a doua la Sorin Ovidiu Vântu. Acestea trimiteau la referenți diferiți, dar cu o referință convergentă; românii au încă o atitudine rezervată  față de ruși, cu argumentele lor istorice, iar numele lui Sorin Ovidiu Vântu este asociat cu prejudicierea printr-un fond național de investiții a multor mii de oameni de buna credință. Ori aceste două referințe au avut o convergență care a decis  soarta  scrutinului. Votul opiniei (judecată problematică) a întrecut manifestarea unor credințe (judecăți asertotice) și a științei politice (judecată abductiv-apodictică). Metoda de analiza a opiniei a fost una inductivă, potrivit căreia condițiile determină și efectul și cauza. Votul după credință a fost unul asertotic, conform așteptărilor, considerând că toate cauzele conduc la același efect în psihologia mulțimilor, în timp ce în  judecata abductivă, de eliminare a simetriilor, condiția poate să varieze de la un caz la altul. Opinia s-a manifestat ca o entimemă de ordinul al treilea (concluzia a fost lăsată ca problemă la deliberarea electoratului. Credința s-a manifestat ca o entimemă de ordinul întâi (deruta de prioritate premiză-concluzie), adică entimema de ordinul întâi, iar cei care au dat curs științei politice s-au situat în contextul entimemei de ordinul al doilea, mizând că premisa minoră este evidentă.

Politologii cunosc bine că balanța în luarea deciziei în favoarea opiniei, cu rațiunea ei emoțională simplă, de tipul educției, caz în care concluziile nu totdeauna sunt echivalente, de atașament față de cei în dificultate e greu de cuantificat (cazul lui Gigi Becali în alegerile pentru Parlamentul European, cel al lui Ion Iliescu după Nicolae Ceaușescu, probabil și cel al lui Dan Diaconescu – prin victimizare). Pe de altă parte, intervin regulile psihologiei mulțimilor de desemnare a liderilor. Lucrurile acestea însă sunt valabile în cazul popoarelor lipsite de o cultură politică și de un îndelungat  exercițiu democratic, unde esențialul pune în umbră raționalul.

Intensiunea, ca și extensiunea referenților valorii logice variază nu numai de la un individ la altul (referenți diferențiali), de la o regiune la alta (referenți comunitari), dar și de la un popor la altul (referenți istorico-sociali și culturali). Premisele, la rândul lor, sunt fie decisiv suficiente, fie decisiv necesare. În cazul electoratului din România, conclusivitatea influenței nu totdeauna validează adevărul premiselor, de aceea politicienii cred mai mult în referință decât în referent (ceea ce face și presa românească), iar validările se realizează mai puțin ca valoare de adevăr și mai mult ca valoare de referință.

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*