Maghiarii nu renunţă la fărâmiţarea României pe care au atacat-o încă din martie 1990. Regionalizarea pe care o urmăresc aceştia nu este decât o diversiune iredentistă. Urmăresc contrariat dezbaterile sterile de la televiziune provocate de tracasarea permanentă la care recurg maghiarii pentru a repune în discuţie Tratatul de la Trianon, mergând de-a-ndaratelea în istorie, sub pretextul revendicării de drepturi. României Obsesia este din timpul lui Horthy şi ea a început să irite chiar şi pe occidentali. Iluzia maghiarilor vine din credinţa că trebuie exploatat momentul ascensiunii dreptei, mai ales a extremei drepte, care se produce în prezent în Europa. Modelul este al aceluiaşi Horthy. Le va reuşi, îndrăznesc să afirm, dacă Europa mai are chef de încă un război, aşa cum au avut Hitler, Mussolini şi acelaşi Horthy, tulburaţi de patimile revizionismului, în anii 30-40 ai secolului trecut. Pericolul nu este chiar de neluat în seamă. A se (re)vedea articolele publicate în Cultura: ,,Ungaria virează spre extremism şi îşi irită protectorii” (9 sept. 2010) şi ,,Despre derapaje şi protecţionism în Europa” (7 oct. 1010). Acţiunea maghiarilor – nici măcar nu o mai ascund – se bazează pe şantajarea amatorilor de guvernare din România şi este favorizată de reacţia complexată a instituţiilor Republicii. Reamintesc celor care au început să uite că România este, prin Constituţie, republică, stat naţional, suveran şi independent, unitar şi indivizibil, că are un preşedinte, un parlament şi un guvern.
Suntem europeni, suntem în NATO şi Uniunea Europeană, dar rămânem români şi avem un stat al nostru. Încă. La aderare, nu ne-a pretins nimeni să fim altceva. A fi european, nu înseamnă să nu mai ai patrie, cum credea un ziarist care participa la o dezbatere pe tema ultimei isprăvi a maghiarilor de a-şi deschide un birou în Casa Ungariei la Bruxelles. A fi cetăţean al unui stat membru al Uniunii Europene nu implică des-rădăcinarea şi nu cere să ignori valorile Republicii. Este o falsă pistă pe care alunecă unii cea de a confunda identitatea cu bolile intoleranţei. Românii nu sunt intoleranţi. Ei au acceptat în constituţie condamnarea discriminării rasiale, a xenofobiei şi a antisemitismului. Dacă Republica România a acceptat să adopte o lege de pedepsire a xenofobiei şi a antisemitismului, de ce nu ar fi îndreptăţită să se apere de manifestările anti-româneşti? Nu neapărat printr-o lege specială. Are Constituţie.
Eram în Italia în 1997 când Lega Nord (o formaţiune de tipul UDMR şi al noilor partiduleţe politice maghiare din România) a declanşat o manifestare secesionistă numită ,,lanţul uman” şi a cerut adepţilor ei turbulenţi să coboare din Alpi şi să se aşeze, unul lângă altul, de-a lungul fluviului Padova, pentru a realiza prin trupurile lor frontiera nouă între Nord şi Sud. Într-o seara, la ora de maximă audienţă, a apărut pe toate posturile de televiziune preşedintele Italiei Oscar Luigi Scalfaro şi a ţinut un discurs de trei minute. Ar fi fost nevoie de mai puţin timp dar bătrânul politician creştin-democrat, fost ministru al Transporturilor, al Instrucţiei Publice şi de Interne, fost preşedinte al Camerei Deputaţilor, cu o vastă cultură politică şi juridică, a ţinut să vorbească răspicat şi i-a luat trei minute. Reproduc discursul din memorie, dar asigur pe cititori că nu l-am uitat; nu puteam pentru că a fost limpede şi scurt. Iată ce a spus italienilor, în acea împrejurare, preşedintele lor:
– M-aţi ales pentru a fi garantul Constituţiei Republicii Italiene;
– În ultima vreme, printr-o acţiune iresponsabilă, unii concetăţeni acţionează împotriva unităţii statului, unitate garantată prin Constituţie;
– În această situaţie, voi aplica riguros măsurile ce le impune Contituţia pentru apărarea Republicii Italiene.
A se remarca nu numai limpezimea ideilor ci şi trimiterea, în fiecare propoziţie, la Constituţie. Apoi preşedintele a spus respectuos ,,buona sera” şi a părăsit platoul. A doua zi, militanţii Lega Nord nu au mai fost văzuţi pe nicăieri iar şeful lor, Umberto Bossi, nu a mai făcut declaraţii cu trimiteri la secesionism până ce Berlusconi nu a avut nevoie să-l folosească pentru a guverna.
În România spunem adevărurile cu gura închisă. Participarea reprezentanţilor comunităţii maghiare din ţara noastră la aproape toate coaliţiile guvernamentale de după 1989, nu ar mai trebui să fie un secret, a fost sprijinită de instanţele europene, dacă nu cumva impusă şi este inspirată şi manevrată, pe toate căile, din Ungaria. În România a devenit o condiţie a accesului oricărui partid, de dreapta, de stânga, de centru (dacă avem aşa ceva), pentru guvernare. Cu toate acestea, maghiarii din România nu sunt încă mulţumiţi pentru că ei vor ceva mai mult. Ei nu sunt interesaţi de guvernare ci de folosirea guvernării pentru a restabili, împreună cu Budapesta, graniţele Ungariei Mari. Nu spunem cu gura deschisă aceste adevăruri, vom avea tot timpul probleme cu maghiarii care se declară cei mai europeni dintre toţi guvernanţii noştri. Tactica lor, am mai scris-o, este a avansării constante. Ceea ce nu vor politicienii români să limpezească, făcându-le astfel jocul, ţine de aplicarea Constituţiei. Aşa cum a procedat preşedintele Scalfaro cu Lega Nord. Instituţiile puterii de stat în România sunt blocate de interese politice meschine şi, regret să o spun, de complexul de slugă. Politicienii români nu mai sunt capabili nici măcar să vadă evidenta lipsă de credibilitate a revendicărilor maghiarilor care avansează false pretenţii pentru a impune legi avantajoase, nu-i vorba, pe linie de autonomie, învăţământ, religie, patrimoniu etc. Sunt tertipuri pentru a reface, treaptă cu treaptă, soclul Ungariei Mari, trepte pe care le atacă, aşa cum am spus, de-a-ndaratelea, cu spatele la istorie. Nu autonomia Ţinutului secuiesc este miza lor finală, ci a Ardealului. După care urmează o a doua etapă pe care draga noastră Europă a inaugura-o în Kosovo. Mai clar de atât nu pot să fiu. Iar guvernanţii noşti, în aceste vremuri se ocupă de legi pentru câinii vagabonzi, comercializarea etno-botanicelor şi întind mâna să mai primească un împrumut de la FMI. Cum poate primul ministru să minimalizeze iniţiativele secesioniste ale maghiarilor în statul unitar şi indivizibil care este, constituţional, România? Cum poate un Parlament să aprobe o lege, cea a învăţământului naţional, prin tertipul asumării răspunderii numai pentru a face hatârul maghiarilor ca istoria şi geografia României să fie învăţate după manuale tipărite în Ungaria? Cum poate un guvern să creadă că-şi poate asuma răspunderea pe legi ale minorităţilor sau regionalizării României numai ca să facă pe plac maghiarilor şi Bruxelles-ului? Cum poate preşedintele să nu reacţioneze imediat la un afront adus prompt, arogant şi cinic, propriilor domniei sale declaraţii privind manevrele – mai nou socotite provocări – ale autonomiştilor maghiari? Iată ce spune Marko Bela, vice-prim ministru al Guvernului României: ,,Nu pot saluta ceea ce a declarat domnul preşedinte în legătură cu unele probleme ale minorităţilor în general, respectiv ale comunităţii maghiare din România. Noi am înţeles că nu numai domnul preşedinte ci şi foarte mulţi politicieni români se împotrivesc faţă de unele deziderate ale UDMR, de exemplu formele de autonomie, dar în politică nu cred că ar fi binevenită o declaraţie în care se afirmă că Ţinutul Secuiesc niciodată nu va avea autonomie teritorială (…) Nu cred că în politică trebuie să spui niciodată „. Ba da, domnule vice-prim ministru, ba da, este nevoie să vă spunem răspicat, de câte ori vreţi să ne spuneţi că nu vă înţelegem: nu! Altfel ce mai înseamnă respectul pentru Constituţia României şi pentru valorile democratice pe care aceasta le consfinţeşte? În ce fel de ţară credeţi că trăim?
Cândva André Malreaux, pe vremea când îşi epuizase experienţele ideologice trecând de la stânga la dreapta, întrebat ce sunt francezii, a răspuns astfel: ,,Eu numesc francezi pe cei care vor ca Franţa să nu moară”. Desigur, nu putem vorbi în aceşti termeni azi, nu ca români, ci ca europeni. Nu numai Franţa ci România este alta. Ne rămâne să învăţăm să facem ce fac Franţa şi Italia. Ca şi Oscar Luigi Scalfaro, de fiecare dată când valorile Republicii Franceze sunt ameninţate, guvernaţii francezi se manifestă cu claritate pentru respectarea Constituţiei: ,,Naţionalitatea franceză, a spus răspicat, nu de mult, Nicolas Sarkozy, se dobândeşte prin merite”. El, europeanul, se referea tocmai la încercările unora de a pune în discuţie legea fundamentală a statului francez.
Revin la lejeritatea sau ignoranţa cu care unii dintre politicienii, analiştii sau ziariştii români, mai europeni decât europenii, consideră acţiunile de sfidare a Constituţiei României la care recurg maghiarii gesturi fără greutate, vorbe ale unor grupuri de indivizi care nu ascund nici un pericol. Lor le amintesc ceea ce a spus un gânditor creştin francez, Jacques Maritain: ,,…partea de instinct şi de forţe iraţionale este mai mare în existenţa colectivă decât în existenţa individuală”.
Nu cred că în România se poate vorbi de intoleranţă etnică. Nu cred că românul este anti-maghiar, cum nu este nici xenofob. Nu cred că a existat un regim politic după 1918 care să nu fi simţit datoria de a tolera diferenţele şi de a respecta minorităţile. Nu cred că maghiarii mai au drepturi de reclamat în România. Au mai multe decât le trebuie. Nu cred că marile puteri ale Europei le-a făcut o nedreptate istorică prin Tratatul de la Trianon. Le aduc aminte tuturor celor care încearcă să-şi dea cu părerea în problema minorităţilor în orice platou de televiziune că ceea ce se întâmplă la noi nu este nicăieri tolerat. Şi le reamintesc că statele europene au, ca şi România, minorităţile lor. ,,Puţine state pe harta lumii sunt omogene din punct de vedere etnic, scrie dr. Ion Diaconu. Dimpotrivă, regula este existenţa, pe teritoriul marii majorităţi a statelor, a numeroase grupuri etnic diferite de majoritatea populaţiei”. (,,Minorităţile în mileniul al treilea. Între globalism şi spirit naţional” pag 13).
Mi s-a spus că, pe când se afla într-o vizită în Belgia sau Olanda, întrebat de un ziarist ce ar fi vrut să fie dacă nu ar fi ajuns scriitor, Fănuş Neagu ar fi răspuns simplu, atât de simplu încât a paralizat asistenţa: ungur în România, pentru că în România ungurii au mai multe drepturi decât românii.
Întâmplarea datează din anii comunismului. Marele scriitor mi-a confirmat cândva replica zâmbind satisfăcut!
Lasă un răspuns