Mișcarea România Altfel s-a născut din visul numit Piața Universității…

Golan am fost, golan sunt încă și-oi fi cât neamul românesc…

Pe 22 aprilie 1990, mai mulți protestatari  de profesie(!) revoluționari care au crezut cu patimă și fără resemnare în sfânta libertate și în dreapta democrație, revoltați de confiscarea revoluției lor curate și adevărate de către ticălosul regim neocomunist și neosecurist instaurat parșivește de către Ion Iliescu și tovarășii  lui, răscoliți de durerea cuțitului trădării de neam și de țară răsucit a doa oară adânc în rănile lor încă deschise în trup, conștiință și suflet, răni pe viață și  în conștiința multor generații, provocate de către aceiași nemernici care le-au deturnat idealurile pentru care își riscaseră viața în decembrie 89 printre gloanțele trase în ei, la ordinul emanatului, de către nenorociții de mercenari încă liberi,  de către slugile falsificatorilor istoriei și destinelor românilor, ucigașii copiilor care ieșiseră cu piepturile goale să înfrunte moartea și să mîntuiască neamul românesc descătușat, au ocupat Piața Univesității care le aparținea considerând că le aparține de drept, în mod legitim, și au declanșat cea mai mare demonstrație anticomunistă la care noul regim instaurat prin manipulare, minciună și vrajbă, s-a clătinat înspăimântat din aprilie până în 15 iunie 1990. Se mai teme și astăzi…

Așa avea să înceapă Golaniada națională, după botezul zeflemitor cu denumirea de ”golani” dată la televizor în plenul CPUN-ului  de către Ion Iliescu manifestanților anti-FSN.

Masele de protestatari au tot crescut ca număr și forță de manifestare în următoarele zile, ca efect al jignirii manifestanților și a intelectualilor  care li s-au solidarizat după apelativele ”huligani”, golani” și ”fasciști”.

Solidarizarea opozanților a isterizat și înfricoșat noua putere neocomunistă care, astfel, risca prăbușirea, judecarea populară, lustrarea și pedepsirea exemplară. Noua veche nomenclatură nu  putea (re)intra în legitimitate, la cașcaval, prin fastul festiv de instalare a noii puteri și ungerea ca președinte a hulitului Ion Iliescu.

Alungarea la porunca Iliescului  a Regelui Mihai de pe aeroport, sosit în țară ca român de drept, amplificase coagularea unei opoziții de stradă covârșitoare și amenințătoare pe fondul nenumăratelor fărădelegi și abuzuri între care arestarea și prigonirea contestatarilor noii puteri și noi ordini strâmbe în stat.

”Golanii” au solidarizat în Buucrești și în toată țara. Am avut onoarea să fiu părtaș la istorie, să mă simt și eu important, deși eram un golan oarecare, ceea ce și astăzi mă consider, să solidarizez necondiționat așa cum o făcusem și la revoluție, să particip și eu zi de zi la manifestații, fără să mă tem de camerele de luat vederi care m-ar fi deconspirat în mulțime prin scene trucate cu drogați, hoți, țigani și curve…Am avut cinstea și eu să trăiesc emoționat, cu vibrații și speranțe până la lacrimi, starea sublimă în imensa masă de oameni, sentimentele unice și solemne pe care ți le pot provoca  energiile umane vii descătușate pașnic, frenetic,

Cel mai mult m-a mișcat și m-a durut trădarea punctului 8 de la Timișoara de către ticăloșii care ne amenințau din CPUN cu represalii prin glasul tovarășului Ion Iliescu și al slugarnicilor lui slugoi care astăzi  încă ne rup sufletele de trupuri și ne despart conștiința de inimă prin cuvintele mincinoase și otrăvitoare ale jurnaliștilor obedienți, ne deznaționalizează, ne jefuiesc, ne alungă în cel mai odios exod al unei națiuni fără viitor, fără speranțe și căreia îi fug în sclavie voluntară, din disperare, părinții și copiii, studenții, valorile…

Golaniada, cu diversitatea tragicomică a sutelor de mii de  participanți, de golani de tot felul, diferențiați pe meserii, pe categorii, pe sexe, pe vărste,  pe titluri, pe apartenențe sociale și familiale – de la mini-golani copii, mame de golani și golani muncitori pînă  la golani arestați, golani ziariști și golani titrați cu doctorat(e) , dovedind cîtă imaginație creativă au românii la necaz și prigoană și când sunt animați de o cauză comună – a durat până când Iliescu a hotărât în nemernicia lui de comunist stalinist incurabil să spargă, să cucerească zona liberă de neocomunism și să distrugă borna kilometrului zero a democrației, mobilizând nu doar forțele opresive militarizate, ci și întregi batalioane de mineri și securiști-mineri.

A fost momentul în care noul conducător, mai ticălos și mai sângeros decât predecesorul, pe care îl executase pentru a-i smulge nu doar coroana de rege comunist, ci și laurii de pe fruntea  lui de fier muncitoresc(!), proletar, a declanșat un adevărat război civil, a dat undă verde atrocităților, violențelor, represaliilor avînd un scop ”nobil”, ecologist, umanitar: să sădească flori și gazon în Agora Plângerii, în Piața Universității…Pentru astfel de cauză nu a pregetat să umilească, să îngrozească și să căsăpească orice golan care i-a stat în cale.

De la celebrul balcon al Golaniadei au luat cuvântul mii de oameni, importanți sau anonimi, care și-au deșertat, prin cuvinte simple sau meșteșugite, după simțirea și cultura lor, la microfon și sub camerele de luat vederi, pe fondul cântecelor militante și a Imnului Golanilor, sufletul și conștiința ca într-o lungă procesiune de spovedanie și primenire a unui imens eu colectiv reînchegat, alcătuit din celulele și țesuturile vii ale conștiințelor individuale care, parcă dirijate providențial, realcătuiau un organism viu, colectiv, titanic, uriaș…

Era al doilea prilej în mai puțin de jumătate de an cumplit în care românii  cu adevărat deșteptați și deștepți și-ar fi putut croi o altă soartă. Dar, înaintea de a se crăpa de ziuă, în data cu ghinion de 13 iunie, Iliescu a acționat mișelește trimițând forțele de ordine și de descurajare împotriva demonstranților campați în Piața Universității în corturi. A urmat o crâncenă și nemiloasă acțiune ăn forță de arestări, de spargere de capete, de ruperi de oase, de lovituri din toate părțile asupra fragililor și firavilor manifestanți luați prin somn, flămânzi și slăbiți după o lungă grevă a foamei la care  fața diavolească și hidoasă a Brucanului  le-a rîs în fața lor de îngeri.

Prin aceiași televiziune nemernică și manipulatoare, ferocele și vicleanul Iliescu, invocând slăbiciunea forțelor de ordine, a chemat ”forțele civile responsabile” împotriva ”grupurilor extremistre” de golani emblematici ”pentru a apăra democrația”. Minerii, conduși de către ”ortacul” securist Miron Cozma, un inginer devenit lider și slugă de curte odiosului emanat, erau deja pregătiți de îmbarcare în garniturile de tren puse la dispoziție Iliescului, cu supoșenie și dăruire de către zelosul  ministru al transporturilor de atunci, Traian Băsescu, curatul șu nevinovatul cotrocean de astăzi , de n-ar mai fi fost..

Ceea ce a urmat după debarcarea și preluarea batalionului de mineri de către securiști se știe…

Mă aflam în redacția ziarului Zig Zag, într-o clădire de lângă Primăria Capitalei, împreună cu George Stanca și alți jurnaliști cu sufletul la gură… Eram cu adevărat înspăimântați de ceea ce vedeam cu cohii noștri pe străzile cotropite de mineri, securiști, milițieni. Spre rușinea noastră, după ce am aflat că sediile partidelor istorice au fost devastate, ca și redacțtiile mai multor ziare și că nimic nu stă în cale călăilor călăului Iliescu, împreună cu George am fugit în Giulești, eu  la mine acasă, el la socrii lui…  Eram transfigurați. De această dată, parcă mai conștienți decît la revoluție, ne-am temut pentru viețile noastre. Ne-am temut că totul fusese o păcăleală națională stupidă, un vis  urmat de coșmarul realității crude, că se întosese și mai distrugător, și mai necruțător și și mai ucigător comunismul stanilist să ne elimine brutal mai ales pe noi intelectualii, pe elevi, studenți, profesori, scriitori, ziariști care ne dezvăluisem cu naivitate năzunițele, aspirațiile..

Nici la revoluție nu fuseserăm atât de speriați, deși trecuserăm prin scene la fel de sângeroase. Dar de altă factură… Glonțul pare mai uman, mai rafinat, mai subtil, mai nobil, mai onorabil decât bâta, cizma, pumnul, lanțul, drugul de fier, chipul  mânjit de cărbune al celui care rupe în bătaie și omoară cu mâna.

Amintirea brutalității tâmpe, în toată descătușarea ei bestială, încă îmi dă frisoane după douăzeci de ani. De pe atunci nu mai pot privi nici măcar o scenă banală în care cineva dă o palmă cuiva, și dacă privesc , dilit fiind dacă scena se petrece sub ochii mei, mi se face rău reflex, încep să tremur, mă allbesc, văd cenușiu, din sertarele memoriei îmi răsar pe retina cortexului scene terifiante din timpul acelor evenimente și brutalitatea lor mă înspăimântă de moarte. Parcă s-ar întoarce Stalin din mormânt…

Dar Spiritul Pieții Universității se retrezește la viață după ce a dormit obosit, epuizat de evenimente, secătuit de înfrângerea atât de nedreaptă, vreme de două decenii. Nu a murit în somn, doar și-a tras sufletul, a așteptat să crească, să se maturizeze, să devină mai subtil, mai selectiv, mai puternic.

Am năzuința că  MIȘCAREA ROMÂNIA ALTFEL,  născută  din frumosul vis nebun numit ”Piața Universității”, este o continuare a acelei stări de spirit izvorâte din minunatul fenomen de anvergură civică din care milioane de romîni cu sete de libertate, au băut apă vie  dulce- sărată-amară distilată din lacrimi de bucurie și durere colectivă.

LIBERTATE TE IUBIM! ORI ÎNVINGEM, ORI MURIM!

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*