”Suntem un Neam suferind care trebuie să învețe să se ridice în numele lui Hristos la demnitatea creștină!” (I)

– mărturisește actorul Dan Puric –

– Maestre, numele Dumneavoastră nu mai are nevoie de nici o prezentare. Sunteţi considerat pe drept cuvânt un Petre Ţuţea al acestui început de veac!

– Este prea mult!

– Fără a fi prea indiscret, având în vedere faptul că aveţi o conferinţă şi o carte cu tema “Cine suntem”, v-aş  întreba: Cine sunteţi maestre Dan Puric? Mă refer ca om! Ca artist!

– Cred că mă pot articula ca o stare de conştiinţă, înainte de a fi artist. Mie mi s-a părut importantă o afirmaţie, care într-un fel m-a clătinat în prejudecăţile mele. Când eram la Teatrul Mihai Eminescu din Botoşani, aveam un secretar literar foarte inteligent şi care avea răspunsuri din astea paradoxale. El mi-a spus că ”Eminescu a fost şi poet!” Şi am zis: ”Cum adică domnule, a fost şi poet?” Şi el mi-a zis: ”Da! Pentru că mai înainte de toate Eminescu a fost o conştiinţă!” Nu este de ajuns să fii un artist dacă nu eşti dublat de o conştiinţă. Altfel cazi în publicitate sau cazi numai în ceea ce se numeşte talent. Talentul fără conştiinţă în sine nu are o valoare foarte mare. Iar în lipsa aceasta totală de conştiinţe şi de conşteintizare, cred că este un exerciţiu de toaletă intimă. Asta e tot ceea ce pot să spun despre mine.

– V-aţi afirmat ca un autentic şi constant mărturisitor al lui Iisus Hristos. Mântuitorul spunea: ”Pe cel ce Mă va mărturisi pe Mine în fața oamenilor, îl voi mărturisi și Eu în fața Tatălui Meu Care este în ceruri; dar de cel ce se va lepăda de Mine în fața oamenilor, de acela Mă voi lepăda și Eu în fața Tatălui Meu Care este în ceruri”(Matei, 10, 32-33). Cum este să fii un mărturisitor al lui Logosului în vremurile pe care le trăim astăzi, în care constatăm o permanentă împotrivire faţă de Biserica lui Iisus Hristos?

– Cum să zic, lucrul acesta a devenit organic pentru societate. Poate că dacă societatea era normală în termenii creştini, locul meu era unul mai firesc. El a devenit unul nefiresc în contextual în care eu ca artist, ca actor şi regizor, mă apuc să fac ceea ce nu ar trebui. Adică discutăm de lucruri care sunt de la sine înţelese. Credinţa este de la sine înţeleasă. Noi suntem puşi în situaţia anormală de a ne motiva. Este o cădere în tunelul istoriei, în sens invers, pentru că tu te apuci să faci o treabă care s-a făcut cu secole înainte, adică să-l mărturiseşti pe Iisus Hristos. Să înţeleg că între timp ce s-a făcut? De 2000 de ani ce se face? Tocmai că Persoana care este aici, Iisus Hristos,  este ideea de scandal uriaş. Nu s-au potolit. Îi doare şi după 2000 de ani!

– Aţi afirmat într-un interviu: “Credinţa mi-a schimbat felul de a privi viaţa! ”. Cum aţi ajuns la credinţă? Nu ştiu dacă nu este o întrebare prea indiscretă!

– Nu este! Eu întotdeauna am spus: cred că m-am născut cu ideea aceasta de Dumnezeu, de taină, în jur. Sigur că ea pe semne cu vârsta şi cu anumite lucruri care mi s-au întâmplat în viaţă şi care m-au pus în evidenţa existenţei lui Dumnezeu aceasta s-a accentuat. Atunci,pe etape, parcă mi s-a dezvelit, cum să spun, această lucrare a lui Dumnezeu, şi aici şi acum, în contingent, în istorie. Astea sunt lucruri care nu pot fi măsurate, nici măcar cuantificate, ele aparţin de imponderabilul existenţei fiecăruia. În ceea ce mă priveşte pot spune că întotdeuna am crezut în Dumnezeu, dar în clipa în care am simţit evidenţa Lui, atunci mi s-a părut normal ca într-o societate, care este aberantă, să spun, să trag semnalul acesta de alarmă.  Asta e tot ce fac. De aceea am spus că eu, în mod normal, nu fac altceva decât să mătur calea către Biserică sau poteca spre Biserică. Nu e deajuns să stai în biserică, să participi la Liturghie şi pe urmă să ieşi afară pe potecuţa aia şi să devii un votangiu imbecil. Adică e vorba de prelungirea Bisericii, această existenţă creştină care trebuie să se marcheze în fiecare gest care-l faci: atunci când mănânci, când dormi, când te trezeşti, când vorbeşti şi mai ales în atitudinea creştină. Dacă aţi observat la noi este o schizofrenie din punctul ăsta de vedere. Sunt foarte mulţi credincioşi ritualişti sau de Duminică, iar în atitudinea lor nu au nimic creştin. Au ceva de servanţi, de servitori, au ceva din ei, n-au ceva din demnitatea creştină în toată chestia asta. Şi atunci trăim într-o chestie de dublu rol, de schizofrenie sau de impostură, ca să zicem aşa. Mi-aduc aminte un lucru trezitor pe care mi l-a spus Părintele Iustin Pârvu. Ne uitam pe fereastră de la chilia lui şi mi-a spus privind la mulţimea de oameni din curtea mănăstirii: „Vezi câţi de mulţi oameni sunt în curtea mănăstirii?” Şi i-am spus: „Da Părinte! Sunt foarte mulţi!” Şi a zis Părintele: „Ei, când îi pui să aleagă între dracu şi Dumnezeu, se duc toţi la dracu!” Părintele Iustin Pârvu ştia lucrul acesta. Cuvântul ăsta este un lucru tragic! Pe semne dacă am fi avut atât de mulţi creştini n-am fi pe locul întâi la avorturi. Este o criminalitate îngrozitoare ce se întâmplă în România. Dacă am fi avut atât de mulţi creştini n-am fi crescut  -să zicem- un Guvern de neocomunişti. Ţara aceasta n-ar fi fost atât de devastată. Ăsta este primul reproş adus Bisericii. Din contră, Biserica a fost prima victimă. Este momentul unei dezmorţiri din astea naţionale. Este o Biserică instituţionalizată, şantajată prin dosarele Securităţii, dar este şi o Biserică trăitoare. Acest nucleu al Bisericii trăitoare trebuie să-l refacem. Noi nu avem nevoie de o Biserică dominantă, noi avem nevoie de o Biserică trăitoare şi de această trăire a Bisericii. Mă gândeam astăzi ce noroc a avut Nae Ionescu, că Nae Ionescu a putut să scoată o pleiadă de mari gânditori şi intelectuali creştini, în contextul în care acest humus creştin era creat. Astăzi Nae Ionescu n-ar mai fi atât de prolific. Pentru că intelectualii noştri între timp au fost injectaţi cu această castrare de tip comunist, care ne-a pus cu garda jos. Imediat au fost racolaţi la Universităţile secularizate de dincolo. Şi intelectualii noştri de slabă factură care au ieşit după anul 1989 şi ăştia care sunt acuma din garda tânără, sunt de o maximă infirmitate. Şi atunci gândiţi-vă, nu numai că Nae Ionescu n-ar fi fost prolific, dar sunt atacaţi toţi creştinii. Este invers cum ar zice Don Quijote: aici este invers!

– În ceea ce ne priveşte ca neam, ca români, trebuie să spunem că uneori ne mândrim cu faptul că suntem români, că suntem creştini, că suntem ortodocşi, că suntem patrioţi, ospitalieri, că ne tragem din daci şi romani, etc. Avem această mândrie naţională. Întrebarea mea este legată şi de tema conferinţei Dumneavoastră intitulată: „Cine suntem”. Cine suntem în realitate, în opinia Dumneavoastră?

– Noi putem defini lucrul acesta aşa: să spunem că suntem un Market pentru Comunitatea Europeană, suntem Port-Avion pentru americani, suntem o Gornje pentru ruşi, suntem o ţară devastată de neocomunism. Eu spun atât: nimic din toate acestea nu suntem şi toate deodată şi pe rând. În final suntem un neam suferind. Ceea ce nu vede lumea este că acest popor este crucificat din nou. Suntem un neam suferind! Suntem mai mult decât atât. Suntem un neam care trebuie să înveţe să se ridice în numele lui Hristos la demnitatea creştină. Asta este tot.

– Horia Roman Patapievici are în scrierile sale numeroase aprecieri ofensatoare la adresa Neamului Românesc. Nu le mai pomenesc întrucât sunt dea dreptul suburbane și sunt convins că le cunoașteți. Ce părere aveţi despre această diagnosticare cu privire la poporul român?

– Este ca şi femeia aceea care a aruncat cu covata, cu copaia, apa murdară şi copilul. Este o confuzie ontologică între populaţie şi popor. Pe semne că superficialitatea gândirii şi lipsa unui creştinism adânc l-au făcut să scrie toate lucrurile acestea, pentru că omul firesc, creştinul, nu se repede la sentinţe şi la acuze atât de mari. De ce să ne concentrăm noi foarte mult asupra cozilor de topor care evident au fost şi să nu ne concentrăm asupra martirilor?

– Așa este, dar acest personaj vorbea de 23 de milioane de „omuleți patibulari”, nu de nişte cozi de topor izolate!

– Da! Din care facem cu toţii parte! Dar să nu uităm că  o părere de genul acesta, care scoate din ecuaţia istoriei jertfa pe care am dat-o, nu poate să fie decât schiloditoare. Este o paradigmă din asta  influenţată sau o percepţie de tip occidental sau un criticism din ăsta degenerat cioranian. Cioran mai avea o chestie în „Pe culmile disperării”. Era disperat că poporul trebuie să facă istorie. Mircea Vulcănescu nu voia ca poporul să facă istorie. Mircea Vulcănescu spunea că acest popor a dăinuit. Sunt două lucruri total diferite. E o imaturitate, asta este clar. Tolstoi spunea că inteligenţa înseamnă înţelegerea lucrurilor, şi atunci pot să spun, că nu a înţeles despre ce este vorba. Că dacă eu mă concentrez asupra tuturor criminalilor sau a unui popor strivit, eu trebuie să văd consecinţele. Eu nu discut despre efecte. Eu trebuie să văd consecinţele, dar eu trebuie să văd şi cum s-a rezistat. Se ştie cumva că am avut singura mişcare de partizani? Se ştie  cumva că toată floarea acestei ţări: tineretul, aristocraţia, ţăranii de cea mai bună calitate, au fost schingiuiţi, chinuiţi şi omorâţi? Se ştie cumva câte sute de mii l-au mărturisit pe Hristos în închisoare pentru ca poporul acesta să mai dăinuie? Se ştie în continuare că intelectualii aceştia cu un spirit critic uşor inconştient, dărâmă pilonii de susţinere ai Neamului? Cum să spun, nu spiritul ăsta fals critic şi dilematic ne salvează, ci certitudinea, iar certitudinea o dă credinţa. A, nu spun să alungi spiritul critic, dar spiritul critic nu trebuie băgat în zona asta. Faci operaţii de mântuire cu dosarele ierarhilor? Adică, cum să pun, să înţeleg că dosarele au rămas tot acolo la doamna dirigintă? Nu cu dosarele lor. Ei ne învaţă pe noi ce să facem şi cine trebuie să iasă în faţă? Judecata este taman inversă. Ca să facem o mică paralelă: ataci Biserica. Biserica a făcut compromisuri pentru că cu compromisul se face compromis, ca să reziste, ca să dăinuie. A făcut cineva compromis, nu total, vizavi de valoarea lui Hristos? A zis foarte bine Părintele Arsenie Papacioc: nu numai noi cei din puşcării am făcut o rezistenţă ci şi cei care au rămas şi au făcut botezuri, nunţi, înmormântări şi celelalte slujbe bisericeşti, au ţinut, au dăinuit. Biserica a fost aşa cum este. De ce nu acuză, dacă aţi observat, cei care au fost în puşcării, preoţi şi alţii, nu-i acuză pe ceilalţi, chiar pe preoţii care au făcut anumite compromisuri. Ci, îi acuză, cine? Nişte securişti nenorociţi care s-au transformat acum în instanţă civilă. De când până când polul moral s-a mutat din Biserică într-o instanţă civilă? Cine sunt aceşti oameni care sunt în instanţa civilă? Care este moralitatea şi care este jertfa lor? Judecata unei societăţi se începe cu ce are ea mai de bază? Biserica are de la sine forţă să se autometabolizeze, chiar şi în greşelile ei. Nu vă daţi seama ce declaraţie inconştientă a fost cea a ministrului culturii (Adrian Iorgulescu n.n.)! El, ministrul culturii, a avut o informaţie că un preot din actul spovedaniei a făcut act de informaţii. Chiar dacă ar fi fost aşa, să zicem un caz de 2-3 %, nişte securişti băgaţi pe acolo prin ortodoxie, tu nu poţi să generalizezi pentru un neam întreg aşa ceva şi să culpabilizezi o Biserică, decât dacă ești handicapat mintal sau  dacă eşti instrumentalizat. Domule, ministrul culturii să se ocupe de incultura acestui neam, nu să se ocupe de dăinuire. Ministrul Educaţiei şi Învăţământului să se ocupe de faptul avem copii din clasa a VIII-a care sar gardul şi pleacă aiurea, că învăţământul este  cum este,  nu să se ocupe de scoaterea religiei din şcoală. Sunt aberaţii! Sunt anus contra naturii! Şi atunci cum să spun şi chestia asta de critică din asta de marcă intelectuală de cafea, este aberantă. Există, au spus-o şi alţii cu operă, a spus-o Noica: există populaţie şi popor! Eu am mai spus că un rus, un sovietic, a afirmat în perioada ocupaţiei comuniste că: „N-avem noi (ruşii n.n.) atâtea topoare câte cozi de topor aveţi voi în România!”. Iar eu pot să-i dau răspunsul rusului aceluia, după atâţia ani, că ”n-au ei atâtea mănăstiri şi biserici, câţi sfinţi le putem da noi”. Deci despre aceasta este vorba: spargerea unei paradigme criticiste, uşor superioare şi infatuată occidental, care vezi Doamne ia la rost poporul român. Îi înţelegeţi domnule în cauzele respective. Este un neam vlăguit, este un neam terminat. A, apucă-te şi vorbeşte despre toate haimanalele de intelectuali care dau în Mihai Eminescu, în Constantin Noica, în Biserică şi atunci faci curăţenie. Nu te apuca tu să dai termeni generici cum că poporul ăsta este un gunoi. Că n-ai stat tu în închisoare şi n-ai făcut tu ceea ce ai făcut în toată chestia asta. Intelectualism de genul ăsta… Bun! Hai că m-am inflamat prea mult pentru un subiect atât de mic.

– În ceea ce priveşte identitatea noastră românească, vedeţi că trăim într-o vreme a globalizării, într-o vreme în care identitatea noastră este agresată. Cum putem să facem faţă acestui asalt al globalizării?

– Globalizarea încă nu se ştie dacă e un dat obiectiv sau dacă este unul premeditat. În ambele situaţii este stupid, pentru că este un fel de Internaţională a cincea în dimensiuni economice. Spune un sociolog american Fukuyama că istoria a murit. Nu! Istoria n-a murit! Istoria este mai parşivă, mai cinică, este mai rea. Globalizarea este tot un fel de Internaţională comunistă, numai că ideologia s-a convertit în teroare economică. Este ceea ce se numeşte virus versativ. La antibiotic nu mai merge aşa şi el îşi creează o imunitate de alt gen şi el atacă din nou. Şi atunci trebuie să schimbi antibioticul. Antibioticul la noi se numeşte tot creştinism, din punctul ăsta de vedere. El trebuie identificat. Că are natură transnaţională, că este suprainternaţională, catastrofele sunt aceleaşi. Tendinţa este de omogenizare, din toate punctele de vedere, de hrană mentală la toţi, de fapt furaj mental, de furaj alimentar, etc. Este o cretinizare în masă, este o ideologie mascată. Cum putem noi face faţă? Este o chestie de toaletă normală, individuală aproape, şi în comuniune, ca să o distingi în toată chestia asta şi să îţi manifeşti instinctele. Identitatea este o ştampilă divină. După ce este o ştampilă divină e şi un instinct biologic. De aici încolo se pot face tot felul de lucruri. Una este o identitate, identitatea naţională care este un construct politic, este un construct social, și alta este Neamul care nu mai este un construct politic sau social, Neamul este o creaţie. Aici se schimbă sistemul de referinţe. Persoana este o creaţie, individul este un rezultat al drepturilor. Cetăţeanul este un rezultat al Constituţiei, Persoana este o creaţie. Eu nu pot să distrug o chestie de genul acesta. A, o vor face, că au mai făcut crime. Comunismul a făcut milioane de crime. De ce să nu facă şi globalizarea alte victime într-o metodă soft. A zis Sfântul Ignatie Briancianinov: ”Dracul văzând că omul rezistă, poate să devină şi martir, a inventat păcatul cel mic.”Adunat, adunat, şi te suceşte în timp. Uitaţi-vă la toată fabrica aceasta de pervertire a tineretului sau chiar a omului de rând, prin media, prin multimedia. Televiziunile nu mai sunt mijloace de informare, ci sunt de dezinformare şi de manipulare. Şi chiar mai mult decât atâta, de mutilare sufletească. A venit internetul domnule, o sculă bună de altfel. Ai nevoie de ea, comunici, dar este un pervertit. Dacă nu ştii tu să o foloseşti, ca mobilul, te foloseşte ea pe tine. Internetul dintr-o invenţie tehnică excepţională, extraordinară, s-a transformat brusc într-un coş de gunoi. Şi aici trebuie tu omule să manevrezi toate lucrurile acestea. Globalizarea asta,trebuie să spun din nou, că este încă o Internaţională de tip comunist, ca la ecologism, unde sunt pepeni, afară sunt verzi şi înăuntru sunt roşii. Chiar ai nevoie de mişcarea ecologică? Tu n-ai dimensiunea faţă de natură? Păi poporul acesta are dimensiuni uriaşe de gospodărire. Trebuie să facem politică multiculturală numai dacă suntem schizofrenici. În Dobrogea sunt 14 naţionalităţi care coexistă fără plăcuţe şi fără politică multiculturală. Dobrogea poate să fie dat exemplu european. Noi suntem model de înţelegere cu lumea musulmană, cu tot ce vreţi, şi ne dau ei nouă lecţii. Ei care au din punctul acesta de vedere crime pe conştiinţă. Ei au făcut istorie. Dacă ar fi să facem o evaluare a popoarelor care au creat crime în umanitate, poporul român cred că ar fi pe ultimele locuri. Uite tocmai aşa, aici îl contrazic pe Emil Cioran, că tocmai nevrând să facem istorie, ci să stăm în rostul nostru, am dat dovadă de înţelepciune. Creştinismul şi creştinul adevărat nu vrea să facă istorie. El vrea să trăiască cu faţa către Dumnezeu. El stă cu spatele la istorie. Istoria pentru el, în termenii lui Noica, nu-i decât o chestie de meteorologie. De asta poporul român trăieşte în virtualitate pentru că el instinctiv stă cu faţa către Dumnezeu. El iese în istorie săracul, numai când este prăpădit, când i se ia din teritoriu. Poate şi acum avem un moment când trebuie să ieşim în istorie. Şi atunci în ultimă instanţă la noi creştinismul este un fenomen natural. Vorba lui Nae Ionescu: ”Biserica în România nu este o aşezare teocratică, ci este una naţională”. Aici trebuie făcute foarte clar nişte distincţii. Cu ce? Cu igienă! Da!

(va urma)