Eterna dragoste de om

Cireșar, lună de mijloc de an!   Cireșar începe cu ,,Ziua  copilului” și sfârșește cu  ,,Ziua  învățătorului”, adună ființa, trimite nostalgia să prindă  copilul  din noi , cheamă dragostea  de  prin livezi, o mângâie  cu  flori  de  tei  și-i  pune  cireși la urechi.

O  trimite  așa, ușurel  de  mână  cu  recunoștințaă să  bată-n  fereastra primului  om care  s-a-ncumetat să  prindă  mâna de copil și-a încercat  să  caligrafieze pe  foaia  imaculată primele litere: „A ” mare  de  mână, „a” mic  de  mână  și , uite  așa,  în  joacă și  zâmbet, primul  cuvânt spus  în  viață a apărut  și  primul scris  pe  caietul  cu  liniuțe indigo! „Ma-ma”  și  apoi „ta-ta”, iar  el, învățătorul  sau ea, învățătoarea din clasa-ntâi  urmărește  mâna  și  privirea  micuțului:  amândouă  încordate, fremătând  de  nerăbdare, strângând  stiloul  și  gândul:  gândul pentru  mama,  scrisul pentru  Doamna.

Răbdare  și  grijă, dragoste  și înțelegere, pricepere  și  tact, iată adevăratul  dascăl  chemat  spre  profesie. Dăruirea  de sine, rar  rcunoscută-n  zilele  noastre nu  mai  are  parcă  acel  aer  inconfundabil al  ,, Domnului  Trandafir” , pentru  că, de ce să n-o recunoaștem?, în  fiecare dascăl  ar  trebui  să  existe câte  un  ,,domn Trandafir”, diferă doar   puterea lui de exteriorizare, de captare a interesului copiilor, de  reușită  în a  proteja valoarea  fiecărui micuț, într-un  cuvânt  simțul  pedagogic  și  flerul  didactic.  Se  spune  că meseria ,,se  fură “, dar cred că  mai valabilă ar  fi  afirmația ,,are  chemare  pentru  meserie”.

Îți trebuie  doar  o privire  să-l descoperi  pe  ștrengarul cu pumnul  plin  de  cărăbuși, cu  melci prin  buzunare și  șoricei  de  pluș în  ghiozdan; îți  trebuie s-arunci  doar  așa,  o  ochiadă ca din întâmplare pe  caietul  lui cu  tema  neterminată pentru a-ți  da seama că   degetele  lui  au  prins  mai mult  „mous”-ul  și  tastatura  calculatorului  decât  stiloul  și  rezolvarea temei.

Copil  și  dascăl , învățător  și  elev, profesor  și  student, iată  două  forme  de  viață  într-o căutare continuă; emanciparea ca  formă  de  exprimare, căutarea  ca  formă  de  exteriorizare. Toate din  dragoste, cu  dragoste pentru  om, formarea  lui  și   așezarea pe un  făgaș normal în  viață.

Învățătorul  a  fost  și  va  rămâne liantul  dintre  copilărie și  maturitate, dragoste  de  om etern exteriorizată prin  simțul pedagogic al  celui care ne-a  arătat acel „A” mare de mână, „a”  mic  de tipar, iar dacă  nu ai  lângă  tine un  cadru  didactic  asemeni ,,domnului Trandafir”, moralitatea  este  nedescoperită, necultivată, rămănând în  același  con  de  umbră sub  care a  apărut odată  cu  nașterea individului.

,,Învățătoarea  mea  din  clasa-ntâi”, versuri  de  Virgil  Carianopol, pot  duce  peste  ani  cu  gândul  la  ea, învățătoarea dintra-ntâia, învățătorul cel  răbdător și-atunci putem  spune că într-adevăr, dragostea pentru om se-ntoarce la  anii copilăriei, când  pedagogul cultivă eterna dragoste de om.  N-am înțeles niciodată  de ce,, Ziua învățătorului” este sărbătorită la sfârșit  de  iunie când  sălile  de curs sunt goale, iar copiii se  bucură de primele  zile  de vacanță.

Prea  puțini sunt cei care-n  ziua  toridă   de vară își aduc aminte  de  primul  dascăl din  viața  lor, dar  iată  că, la  30 iunie nu  pot  să  nu mă-ntorc cu  gândul la  banca  mea de  lângă  fereastră. Acolo, în adâncul  minții   voi  găsi și   învățătoarea  mea din  clasa-ntâi  și  mănuchiul de  cireșe așezat  după  urechi. „La mulți  ani!”, doamnă  învățătoare, „la  mulți  ani!”, domnule profesor. Mi-ați  arătat eterna  dragoste  pentru om, mi-ați deschis calea spre umanitate, spre  adevăr.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*