Cireșar, lună de mijloc de an! Cireșar începe cu ,,Ziua copilului” și sfârșește cu ,,Ziua învățătorului”, adună ființa, trimite nostalgia să prindă copilul din noi , cheamă dragostea de prin livezi, o mângâie cu flori de tei și-i pune cireși la urechi.
O trimite așa, ușurel de mână cu recunoștințaă să bată-n fereastra primului om care s-a-ncumetat să prindă mâna de copil și-a încercat să caligrafieze pe foaia imaculată primele litere: „A ” mare de mână, „a” mic de mână și , uite așa, în joacă și zâmbet, primul cuvânt spus în viață a apărut și primul scris pe caietul cu liniuțe indigo! „Ma-ma” și apoi „ta-ta”, iar el, învățătorul sau ea, învățătoarea din clasa-ntâi urmărește mâna și privirea micuțului: amândouă încordate, fremătând de nerăbdare, strângând stiloul și gândul: gândul pentru mama, scrisul pentru Doamna.
Răbdare și grijă, dragoste și înțelegere, pricepere și tact, iată adevăratul dascăl chemat spre profesie. Dăruirea de sine, rar rcunoscută-n zilele noastre nu mai are parcă acel aer inconfundabil al ,, Domnului Trandafir” , pentru că, de ce să n-o recunoaștem?, în fiecare dascăl ar trebui să existe câte un ,,domn Trandafir”, diferă doar puterea lui de exteriorizare, de captare a interesului copiilor, de reușită în a proteja valoarea fiecărui micuț, într-un cuvânt simțul pedagogic și flerul didactic. Se spune că meseria ,,se fură „, dar cred că mai valabilă ar fi afirmația ,,are chemare pentru meserie”.
Îți trebuie doar o privire să-l descoperi pe ștrengarul cu pumnul plin de cărăbuși, cu melci prin buzunare și șoricei de pluș în ghiozdan; îți trebuie s-arunci doar așa, o ochiadă ca din întâmplare pe caietul lui cu tema neterminată pentru a-ți da seama că degetele lui au prins mai mult „mous”-ul și tastatura calculatorului decât stiloul și rezolvarea temei.
Copil și dascăl , învățător și elev, profesor și student, iată două forme de viață într-o căutare continuă; emanciparea ca formă de exprimare, căutarea ca formă de exteriorizare. Toate din dragoste, cu dragoste pentru om, formarea lui și așezarea pe un făgaș normal în viață.
Învățătorul a fost și va rămâne liantul dintre copilărie și maturitate, dragoste de om etern exteriorizată prin simțul pedagogic al celui care ne-a arătat acel „A” mare de mână, „a” mic de tipar, iar dacă nu ai lângă tine un cadru didactic asemeni ,,domnului Trandafir”, moralitatea este nedescoperită, necultivată, rămănând în același con de umbră sub care a apărut odată cu nașterea individului.
,,Învățătoarea mea din clasa-ntâi”, versuri de Virgil Carianopol, pot duce peste ani cu gândul la ea, învățătoarea dintra-ntâia, învățătorul cel răbdător și-atunci putem spune că într-adevăr, dragostea pentru om se-ntoarce la anii copilăriei, când pedagogul cultivă eterna dragoste de om. N-am înțeles niciodată de ce,, Ziua învățătorului” este sărbătorită la sfârșit de iunie când sălile de curs sunt goale, iar copiii se bucură de primele zile de vacanță.
Prea puțini sunt cei care-n ziua toridă de vară își aduc aminte de primul dascăl din viața lor, dar iată că, la 30 iunie nu pot să nu mă-ntorc cu gândul la banca mea de lângă fereastră. Acolo, în adâncul minții voi găsi și învățătoarea mea din clasa-ntâi și mănuchiul de cireșe așezat după urechi. „La mulți ani!”, doamnă învățătoare, „la mulți ani!”, domnule profesor. Mi-ați arătat eterna dragoste pentru om, mi-ați deschis calea spre umanitate, spre adevăr.
Lasă un răspuns