Aparițiile lui Fănuş Neagu în spaţiul public erau de fiecare dată, pe cât exuberante, pe atât de înşelătoare în privinţa opiniilor lui. Poate mă înşel. Dar, între cel ce punea în spicul biciului câte o înjurătură neaoşă sau o vorbă de ocară prietenoasă şi cel frământat de mersul lumii era greu de desluşit o frontieră precisă. De vină era umorul scriitorului, permanent derutant. Puterea lui era în ceea ce gândea, în ceea ce scria.
De fiecare dată, în spatele ironiei şi a vorbelor spumoase un ochi atent descopera interesul scriitorului pentru un ceva anume. Fănuş Neagu era mereu iscoditor. Rezultatul se regăsea mai târziu în ceea ce scria. Acolo era altul decât cel pe care îl vedeam sau îl auzeam. Ca să ne plaseze între lenea orientală şi inapetenţa pentru ordine, Fănuş Neagu a creat o patrie, Balcania, în care abia suntem un judeţ! Era aici condensată ironia pe care o arunca din mers, în două-trei vorbe, la aproape tot ceea ce vedea în jur şi nu-i placea. Cândva l-am invitat – şi a acceptat surprinzându-mă – la un simpozion despre Bolintineanu. În satul natal al paşoptistului, cu pretenţie de urbe astăzi, s-a plictisit repede. El venise pentru ideea de Bolintineanu. Restul nu-l mai interesa. Căci avea un cult desăvârşit, o preţuire mistică pentru înaintaşi, şi trebuia să ne întoarcem până la Eminescu pentru a mai găsi atâta veneraţie pentru înaintaşi. Cuvintele despre Bolintineanu, pe care mi le-a scris în cerdacul casei mele, aveau ceva din pioşenia creştinilor pentru liturghie.
Fănuş Neagu avea un fel al lui de a se manifesta politic, adică de a face politică. Înainte de 89 îmi telefona la birou şi, nonşalant, îmi poruncea: te duci la spionul-şef şi-i spui că vreau să vin să-l văd. Şi vii să mă iei! Spionul-şef era ministrul de externe. Fănuş Neagu avea păreri ciudate despre diplomaţie şi nu i le puteam curma. Toţi eram spioni, toţi eram sub talpa securităţii. Se amuza! Nu sunt spion, nu am nimic cu securitatea, nu spune nimic faptul că de 30 de ani nu am ajuns nici şef de serviciu? i-am reproşat îmbufnat odată. – Nu, mi-a răspuns. Pun eu capra şi pe voi şi o să spuneţi tot! Astfel de întâmplări erau frecvente. La ,,spionul-şef” avea uşa deschisă, nu avea nevoie de intervenţia mea, iar el ştia că eu nu-i trec pragul. Numai că vroia să spună la telefon – ca să se audă, şi se auzea! – ceea ce spunea: că instituţiile statului erau sub controlul şi sub presiunea securităţii. Într-o dimineaţă mă sună tot la birou: Să vii cu maşina să mă iei. Am o treabă la Academie. Ai grijă că nu mai poţi intra pe stradă, te aştept în colţ. Şi trage o înjurătură lui Niculăiţă Cârtiţă cu o glazură lingvistică suculentă. Niculăiţă Cârtiţă era Ceauşescu. Eu ştiam. Îl blagoslovea că scormonise Bucureştiul să facă metroul, cum spunea el. Îl deranja că nu poate să sară peste şanţurile săpate ici şi acolo în trotuar. Când ne-am văzut m-a întrebat – ca şi când eu aş fi avut mai multe soluţii iar el trebuia să aleagă pe cea mai bună – cum să facă să-i ducă el într-o dimineaţă ceaşca de cafea lui Niculăiţă şi îmi dă şi interesul: să-i pun ce trebuie în ceaşcă! Râdea scurt şi sacadat. Atunci, ca în atâtea alte rânduri, nu era nici serios, nici glumeţ! Era frământat.
Din motive lesne de înţeles, îl rugam să mă cheme acasă când are ceva să-mi spună, aveam biroul aproape de locuinţa lui, şi acolo poate să zică ce şi cum vrea: ţi-e frică, ai! vă bat ăia p-acolo?
– Ce suntem noi, mă, îmi zice altădată – vrea să afle cum mai stăm cu Europa – ce suntem altceva decât un raion în Balcania? Venisem de la Moscova, era în 2003. Nici măcar judeţ, raion! Îl preocupa să înţeleagă cât ne-am îndepărtat de ruşi şi dacă Occidentul ne ia în seamă. Nu mai înjura, nu mai glumea. Era cu adevărat interesat şi nu lăsa să se înţeleagă nicicum ce îl îngrijora mai tare. Asculta.
Proiecţia lui politică a destinului României era legată de Balcani, de lumea Orientului, de şubrezimea echilibrului în care ne aflăm de atâtea secole. În literatură făcea apel des la luntre pentru a trece dincolo, luntrea fiind la urma urmei o improvizaţie primitivă de călătorie. Mărturisit al plăcerilor lumeşti, Orientul colorat şi exotic îi sugera şi o mecanică aparte a vieţii.
Am fost martor şi la reacţiile lui la rânduielile Occidentului şi sunt tentat să corectez, la eventuale proteste ale scriitorului, interpretarea pe care o dau episodului ce-l voi relata.
L-am condus prin Flandra, pe urmele lui Thyl Ulenspiegel. Tradiţie religioasă, cultură veche, Ev Mediu bine conservat în arhitectură, în artă. Admiraţia lui Fănuş Neagu pentru acest tezaur îl schimba cu desăvârşire. Nimic din tentaţia de a trăi în registrul vesel al exotismului oriental. Sobrietate până la transfigurare. A fost o excursie edificatoare şi atunci am înţeles altfel umorul la care recurgea cotidian scriitorul. Imaginea de om grav şi frământat pe care i-o surprindeam pe furiş nu i-o cunoscusem cu adevărat până atunci. Despre acea excursie, am publicat câteva note în ,,Luceafărul”, cu titlul ,,Cu Fănuş prin hanurile Flandrei”. Textul a apărut ,,prescurtat”. Ce biserici, ce cruci! Reproduc acum textul în întregime.
Bruxelles. Era într-o lună de mai, Anul Domnului 1978.
Fănuş Neagu fusese invitat în Belgia cu ocazia apariţiei în limba flamandă, la Editura Manteau, a romanului ,,Frumoşii nebuni ai marilor oraşe„. Prietenia lui cu directorul editurii, Julien Veverberg, bun iubitor al limbii, culturii şi moravurilor noastre, înlesnise munca dificilă a unui proiect mai amplu de traduceri finalizat în colecţia Biblioteca de literatură română. Deşi eram ataşat cultural al unei ţări din Estul comunist, nu pot să mă plâng de un tratamentul discriminator al autorităţilor belgiene. Proiectul editorial a mers simplu. În doi ani au fost publicaţi Istrati, Sadoveanu, Rebreanu şi Fănuş Neagu fără nici un efort financiar din partea României. Apariţia romanului ,,Frumoşii nebuni ai marilor oraşe” m-a aruncat într-o aventură uluitoare provocată de acea vizită a scriitorului în Belgia. Nu eram departe de a-mi pierde slujba. Exagerez puţin dar cred că dacă se întâmpla ar fi meritat!
Deci, într-o zi de mai…
Abia intrasem în birou când aud secretara implorându-mă să ridic telefonul. L-am ridicat…
– … Ce faceţi, trântorilor, la ora când sosesc pentru prima oară în Regatul Belgiei? Pentru ce vă plăteşte scumpa noastră patrie, aud? Au urmat câteva cuvinte care m-au făcut să înţeleg imediat spaima secretarei.
În drum spre aeroport încalc destule reguli de circulaţie. Mă gândeam: uite, în astfel de împrejurări poţi fi luat de hoţ, de răufăcător, chiar de spion cum zicea Fănuş Neagu. Cine să creadă că alergam de nebun ca să potolesc cât mai repede furia prietenească a scriitorului! Ajung. Ne salutăm cu bucurie. Eu încerc să-l conving că n-am ştiut de vizită, că nu m-a anunţat nimeni. Norocul meu că furtuna trecuse.
– Mi-a spus Mac (ministrul de externe G. Macovescu) că îţi dă de veste. Vezi unde aruncăm punga asta. Mă procopseşte cu o plasă de sticle goale. Zăresc un coş mai ferit şi o abandonez cu discreţie şi desăvârşită plăcere. Înainte de a pleca din ambasadă apucasem să anunţ, prin telefon, prietenii mei de la Ministerul belgian al Culturii despre sosirea neanunţată a scriitorului: nu-ţi face griji, condu-l direct la hotel Metropole, dăm dispoziţie să fie cazat acolo. Era hotelul la care a funcţionat Consulatul României la sfârşitul secolului XIX şi la care, ceva mai târziu, trăgea Titulescu. Palat imperial, peron acoperit, holuri impunătoare, ştaif, majordom, personal stilat. Aflat în centru, Metropole era întotdeauna refugiul ultim la care recurgeau cei de la Ministerul Culturii în situaţii de urgenţă. Scump, dar…prietenii mei înţeleseseră fără să insist că eram într-o situaţie delicată.
La întoarcere de la aeroport rulez cu prudenţă. Ajungem târziu la hotel. Îl las pe Fănuş să se odihnească. A doua zi când ne revedem aflu amănunte picante despre restaurantele şi străduţele din cartierul învecinat populate de îngeri ai pierzaniei! Îmi dau seama că stătusem degeaba ani buni în ţara lui De Coster, Breughel, Rubens, Jordaens. Câteva minute cu marele scriitor şi am descoperit că nu dispăruse plăcerea chermezelor de altădată. Se modificase numai decorul.
Au urmat câteva zile când ne-am tocit pingelele prin Bruxelles, Anvers, Gand. Uitasem de slujbă. Seara ne despărţeam târziu iar a doua zi eu ascultam poveşti din cele o mie şi una de nopţi din Brabantul modern. Cu frica dezertorului, percepeam timpul dilatat într-o variantă româno-flamandă. Intr-o dimineaţă Fănuş schimbă răspunsul la salut pe arama unei întrebări la care nu avea chef să aştepte reacţii:
– Ia zi, domnule diplomat, îţi place aici? Nu-mi răspunde. Nu am nevoie de un răspuns tâmpit! Faci bine să-ţi pui într-o bocceluţă ce ai prin casă şi de mâine, cu doamna şi cu minunile alea de fetiţe, vă mutaţi cu cinci-şase străzi mai la vale. Are cine să ude porumbul cu ulcica în Bărăgan, nu-ţi face griji!
Într-o altă zi, pofteşte să vadă satele flamande. Mă gândesc că la ,,Scroafa spânzurată” unde trăgea Brueghel cel Bătrân n-o să murim de plictiseală. Am găsit hanul cu pricina. Arăta bine, numai acoperişul de stuf fusese schimbat. Şi hangiţele, mă corectează Fănuş, unde le plasezi? Tu crezi că astea au timp de Brueghel-ul tău? Vin mult, peşte sărat mult, bere multă.
– Berea-i făcută de maici, îi spun. Ştiam că declanşez un comentariu picant.
– De unde ştii?
Îi explic. Nu ştiu de ce mă aşteptam să-l irit. Mă înşelam. A ascultat explicaţia fără să scoată o vorbă. Acum era scriitorul: grav, interesat să afle, să ştie, să înţeleagă. Îl interesa tot ce vede.
Revenim la Bruxelles. Evident bine dispuşi. Mâine vii pe la zece. Mergem la Bruges. L-ai citit pe Rodenbach?
– Da. Chiar m-am gândit să traduc ,,Bruges, la morte”. Este acolo o tristeţe care se scurge în oasele timpului…
– Fără poezie. Ţi-a plăcut? Înainte de a ne despărţi fă rost de încă şase sticle de vin. Măcar una să fie cu vin alb de Moselle.
Ne despărţim din nou în puterea nopţii. Ajung acasă, sună telefonul:
– Ticălosul de chelner stă cu ochii pe ceas. Se pare că a trişat. Vino şi-i arată tu cum poţi să faci rost de alte şase sticle. Să se-nveţe minte, mizerabilul, şi să mă scutească cu năravurile lui capitaliste. Pune vin de-un deget pe fundul paharului!
Mă întorc. Chelnerul de la restaurantul hotelului picotea răpus de oboseală. De câte ori turnase în paharul de cristal vinul puţintel-puţintel, după manierele caselor mari, să nu se risipească parfumul pe degeaba. Fănuş Neagu se hotărâse să scape de protocol şi urcase în cameră. Cer chelnerului o nouă provizie de vin bien frapé, monsieur, s’il vous plait! Cocoşat de nesomn şi de oboseală, urc. Mă gândeam cum să scap de alte ,,însărcinări” în crucea nopţii. Inutil. Crap uşa fără să bat, să nu fac zgomot şi strecor plasa cu sticlele în gura camerei.
– Voi, diplomaţii din raionul Balcania, nu prea aveţi habar de protocol.
Îmi dau seama că maestrul nu era singur.
Dimineaţa aflu alte noutăţi despre misterele Bruxelles-ului de la Julien Veverberg şi traducătoarea Liesbeth Ziedses des Plantes, care veniseră din Olanda să-şi vadă prietenul şi să pună la cale lansarea oficială a romanului.
Plecăm spre Bruges. Se ridicase bine soarele. Nu rezist ispitei şi opresc pe drum să admirăm cerul răvăşit cu repeziciune de vălătucii de nori.
– Ştii, mă gândesc că ar merita să fie tradus romanul ,,Paix sur les champs” al lui Marie Gevers. Am cunoscut-o pe fiică-sa, trăieste la Paris. Scriitoare şi ea.
– Unde sunt babele, unde soldaţii, unde şoimii patriei? La ora asta se cuvenea să ude cu ulcica porumbul! îl aud pe Fănuş Neagu total indiferent la planurile mele. Se uita pe câmp, se uita buimac la câmpul verde pictat cu lăstare plăpânde de porumb. Nimeni. Doar pacea flamandă.
– Ce-ai zice să trecem pe la Damme, sătucul lui Thyl Ulenspiegel, îl întreb. Îşi revenise şi fără să scoată o vorbă, îmi dă de înţeles că este de acord. O să întârziem puţin, o să ajungem mai pe înserat la Bruges, dar poate că va fi mai de efect să ne întâlnim cu Rodenbach cât mai târziu, zic în doi peri.
Virez la dreapta pe un drumeag asfaltat. Damme. Intrăm în curtea bisericii. Aici încă mai bântuie duhul lui Thyl. Îl conduc pe Fănuş la o statuie încremenită într-un zid. Un chip de ştrengar cioplit în piatră ne făcea cu ochiul. Deodată pişicherul coborî dintre cărămizi şi porni cu braţele întinse spre noi.
– ,,E cineva aici? glăsui creatura de piatră.
– Dumnezeu să vă binecuvânteze, Întristarea Voastră, dar eu sunt, oare, o vedenie în văzul dumneavoastră de mă întrebaţi dacă-i cineva aici? răspunse Fănuş împrumutând glasul lui Decoster. Thyl, eşti chiar tu?
– Sunt copilul pe care Norocul îl făcu cu doamna Întâmplare.
– Nu te bârfi singur!
Fănuş îmi face semn să intrăm în han.
Lângă noi veni mai întâi Hanske: E noaptea vârcolacilor, toate sufletele păcătoase ies din iad. Trebuie să faceţi de trei ori semnul crucii cu mâna stângă şi să strigaţi: sare! sare! sare! care e semnul nemuririi, şi n-au să vă facă nici un rău.
Apăru şi Lamme şi ne arătă o fată despletită: E apucată de năbădăile dragostei şi nu ştie ce e ruşinea muierească. Cum vede un bărbat o apucă veselia şi parcă-i nebună, râde într-una. Vorbeşte puţin, multă vreme am crezut că-i mută. Noaptea stă tristă în faţa focului, plânge uneori, ori râde fără pricină arătându-şi pântecul care, zice, o doare. La ceasul amiezii, vara, după ce mănâncă, o apucă o nebunie şi mai afurisită. Atunci joacă aproape despuiată în jurul focului. Nu acceptă să poarte decât veşminte de tul ori de muselină. Iarna abia-abia o învelim cu o manta de păr de capră”. De Coster era, astfel, cu noi.
Eram cu toţii la o masă albă de mesteacăn. Lui Lamme i se băteau calicii la gură. Thyl şi tovarăşii lui de ghiduşii se uitau la Fănuş cum gusta domol vin de Leuven dintr-o ulcică, cu privirea nicăieri.
– E rar vinul de Leuven. Am scotocit în toate cotloanele pivniţei. Merita. Am făcut-o de dragul înaltului oaspete. Viile din Flandra au fost scoase pe vremea când băteam târgurile Flandrei. În locul lor s-au ridicat universităţi şi catedrale. Cel ce vorbise nu se vedea. Era doar voce. Se aşternu liniştea. Dar numai pentru o clipă. Numaidecât stuful şopronului prinse a foşni, se crăpă şi prin spărtură Thyl Ulenspiegel dispăru în aburul nopţii. După el, Lamme şi Hanske.
Din nou pace.
Prea multă pace pentru noi.
– Să plecăm, hotărî Fănuş şi adăugă: e singura bucurie pe care mi-ai făcut-o, derbedeule, de când colindăm hanurile Flandrei!
Nici astăzi nu ştiu dacă am mai ajuns la Bruges. Şi nu era decât la doi paşi!
Sigur este că întâlnirea cu Rodenbach a fost ratată.
Atunci!
Lasă un răspuns