Am plecat de acasă trântind ușa camerei și strigând de la adapostul afișelor cu „Maroon 5”: „Abia astept să fiu studentă și să scap”. Ciorba mamei nu-mi mai plăcea, banii pe care mi-i dădea tata în fiecare săptămână nu îmi ajungeau, iar crize vecine cu isteria făceam până și din cauza balsamului de rufe pe care îl folosea mama. „Lasă, o sa vedeți voi cum e fără mine!„.
Mă trânteam în pat plângând de ciudă, iar deasupra mea, patul gol al surorii deja scăpate în raiul facultății îmi aducea aminte ca ziua eliberarii e aproape.
Mă gândeam la orașul cu tramvaie, cu spectacole în aer liber, cu baruri cu bere ieftină, dar, mai ales, orașul unde mama și tata eram eu.
Când am ajuns acolo, poveștile despre studenție, spuse romantic de cei mai mari, s-au dovedit veritabile legende spuse ochilor mari și rotunzi de adolescentă.
În Iași, am învățat că o mână de cartofi poate fi preparată în zece feluri: fierți, prajiți, cu unt, cu crutoane, cu ou, simpli, dar, mai ales, ca din ea se puteau sătura cinci fete. Balsamul mamei din haine a fost înlocuit ireparabil cu mirosul de țigară.
Am mai aflat ca nopțile nedormite nu păstrează farmecul petrecerilor, ci doar culoarea cearcănelor. Portofelul e mai mereu supt, prinzând o oarecare formă doar în zilele de bursă, însă nici efemera lui „rotunjire” nu acoperă lipsurile studenției.
Cum, cei 390 de kilometri până acasa, i-aș face pe jos. Mă întorc în orașul meu cu sufletul celor ce se îndreaptă spre Mecca, doar că lucrurile sfinte pentru mine au devenit brusc mustața tatei, ochii verzi ai mamei, patul cu așsternuturi mereu curate și asfaltul din fața blocului.
Posterele de pe ușă încă mai atârnă de un scotch și, probabil, ar mai rezista unei trântiri a ușei. Dar, „gata, de data asta nu mai plec!”.
Lasă un răspuns