La alegerile pentru şefia democrat-liberalilor, Traian Băsescu a vorbit dintr-o perspectivă clară: ca următor preşedinte al partidului. Cel mai probabil, unul “onorific”. Pentru că numai asta îşi va mai permite. Şi totuşi, acesată probabilitate tot nu ne poate linişti. Nici pe noi, ca victime ale spejurului portocaliu, nici pe membrii PDL-ului, sau cum se va mai fi numit partidul la vremea “schimbării”, care vor rămâne captive “reformatorului-jucător”. Pentru că actualul locatar al Cotrocenilor nu va accepta o postură iliesciană în partidul lui. Chiar dacă va fi doar un preşedinte onorific…
Funcţia onorifică va fi singura poziţie din partid în care se va mai putea replia Traian Băsescu. Şi chiar dacă acum vociferează, arată cu degetul şi, aparent, pune cenuşa responsabilităţii “reformelor” în capul partidului portocaliu, altă perspectivă nu are.
Va trebui, aidoma lui Ion Iliescu, să-şi asigure o “armură” politică pentru a evita contactul direct cu Justiţia, refugierea într-o funcţie echivalentă preşedintelui-onorific sau preşedintelui-fondator fiind cea mai viabilă soluţie. Şi nu crearea unei noi formaţiuni. Pentru că nu mai are timp pentru aşa ceva.
Problema este că, şi la acest lucru trebuie să se gândească democrat-liberalii, împingerea preşedintelui-jucător într-o astfel de poziţie nu va însemna tragerea lui pe o linie moartă. Iar partidul nu va fi ferit de influenţele păguboase şi urâcioase ale acestuia, fiind o naivitate să credem că Traian Băsescu va accepta vreodată rolul unui personaj de umplutură. Un portret plimbat de la o conferinţă la alta, un “monarh” politic ieşit la pensie.
Dimpotrivă, cunosând deja aplecarea acestuia spre batjcorirea oricărei funcţii, spre rescrierea rostului acesteia în cadrul unei structuri, şi, mai departe, în asamblul social, Traian Băsescu va face şi din perspectiva “fondatorului” ori a “onorificului” ceea ce ştie el mai bine. Va trece de limitele bunului simţ, de cutume şi legi scrise, tranformând orice funcţie în care se va găsi la un moment dat într-o funcţie de implicare şi impunere.
La toate acstea ar trebui să se gândească democrat-liberalii. Şi nu numai ei. Pentru că, deşi la recenta convenţie, delegaţii PDL l-au (re)ales pe Emil Boc în fruntea formaţiunii, de fapt, ei au dat prima linie de contur a următoarei poziţii politice pe care o va ocupa actualul preşedinte-jucător după ce îşi va fi sfârşit mandatul de la Cotroceni. Traian Băsescu va rămâne pe mai departe în politică, inclusiv pentru a accesa o funcţie de execuţie la nivelul structurilor guvernamentale, poate chiar ca posibil premier după modelul rusesc.
De aceea, deşi după “realegerea” în fruntea PDL-ului aroganţa i-a mai săltat cu un nivel, Emil Boc rămâne pe mai departe o marionetă la mâna şi în folosul personal al actualului preşedinte.
Pe de altă parte, deşi se vorbeşte de o asemenea posibilitate, înlăturarea lui Emil Boc nu ar mai fi nimerită acum. Cel puţin din două motive. Pe de o parte, răul făcut deja este atât de mare încât eliminarea guvernului democrat-liberal nu ne-ar scoate din situaţia în care ne aflăm, „salvarea” noastră urmând a se produce în acelaşi ritm, de melc, oricare ar fi guvernul care ar veni la putere. Ar fi o salvare, nu din „interior”, ci una datorată mersului înainte al întregului spaţiu european care, deşi nu ne va duce pe culmile bunăstării în următorii ani, ar putea să ne împingă într-o zonă ceva mai suportabilă.
În al doilea rând, cabinetul Emil Boc nu ar trebui îndepărtat acum tocmai pentru a nu îi permite să-şi disipeze vinovăţiile în spatele întregului portocaliu. Premierul va trebui tras la răspundere pentru răul făcut, or, dacă ar pleca, el şi întreg cancerul pe care l-a condus ar fi salvgradaţi prin disoluţie.
Ceea ce nu trebuie să se întâmple! Chiar dacă s-au îngrijit cu multă vreme înainte de venirea crizei să reducă responsabilitatea juridică dată de faptele asociate subminării economiei naţionale, asta nu înseamnă că echipa cioclilor guvernamentali nu va trebui trasă la răspundere pe catafalcul unei sărăcii generalizate.
Este adevărat, acum pare puţin probabil ca acest guvern să răspundă pentru infracţiunile sale. Dar nu este imposibil! În fond, premierul şi miniştrii săi sunt angajaţi ai Statului Român şi trebuie să răspundă pentru faptele făcute. De la neîndeplinirea sarcinilor din fişa postului până la devalizarea, furturile şi oricare alte abuzuri săvârşite din funcţiile ocupate.
Oricum, premierul şi miniştrii săi ar fi trebuit să privească, înainte de a aplica măsurile aberante şi abuzive de experimentare a diverselor forme de ocârmuire, la fotografiile cu rămăşiţele soţilor Ceauşescu. Poate s-ar fi trezit la realitate şi ar fi înţeles că, mai presupus de o justiţie vremelnic polarizată, există şi altfel de judecăţi. Iar incompetenţa, dacă totul ar fi să se reducă la imbecilitatea congenitală, atrage şi ea răspunderea penală.
Lasă un răspuns