Despre filmul documentar cu documentaristul și cineastul Sorin Popescu

A absolvit Institutul de Artă Teatrală şi Cinematografică Bucureşti, facultatea de cinematografie, secţia film–TV în 1975. De atunci şi pană în 1996 a lucrat ca operator şi director de imagine în cadrul Studioului de film documentar „Sahiafilm“, fiind de departe o voce autorizată în lumea filmului documentar. A realizat peste 200 de filme documentare şi a fost scenarist ori co-scenarist la alte 50, fiind distins de Ministerul Culturii şi Cultelor cu o plachetă de omagiere a întregii activităţi.

Ce se întamplă astăzi cu filmul documentar romanesc?
— Fără îndoială, documentarul romanesc a ajuns în acest moment într-un mare impas. Şi asta ca urmare a faptului că, deşi ar trebui să existe o cerere de film documentar, cel puţin din partea televiziunilor noastre, cei ce le pot realiza sunt nevoiţi să-şi pună cunoştinţele în aplicare în alte domenii. În special ca simplii operatori de imagine prin televiziuni.
— Cui i-ar mai folosi însă documentarele romaneşti în situaţia în care piaţa audiovizuală este invadată oricum de sute de producţii străine, existand chiar numeroase canale de specialitate?
— Când discuţi despre filmul documentar romanesc trebuie să implici mai mulţi factori de decizie. În primul rand, Ministerul de Externe, care ar trebui să comande şi să folosească aceste pelicule pentru promovarea imaginii Romaniei în străinătate. Apoi, Ministerul Culturii şi Cultelor care ar putea să-şi întregească patrimoniul cu o adevărată zestre etno-folclorică. Un rol important ar trebui să-i revină şi Ministerului Educaţiei, care ar putea utiliza filmele documentare în şcoli, ca un factor real de informare, educare şi formare a tinerei generaţii. La randul lor, Mediul şi Agricultura ar fi alte două domenii care ar putea beneficia din plin de efectele promovării unor pelicule documentare, putan-du-şi crea noua structură în conformitate cu cerinţele europene şi cu ajutorul acestor pelicule.
— Aşadar, filmul documentar romanesc ar putea să-şi descopere o nouă valenţă. Ce-i lipseşte atunci?
— Comenzile care ar motiva casele de producţie să se lanseze în asemenea acţiuni. Din păcate, Studioul Sahia, care înainte de ’90 realiza şi cate 80-100 de producţii pe an, are acum o activitate insignifiantă. Apoi, au dispărut materialele caselor de filme ale Ministerului de Interne şi Ministerului Apărării Naţionale, iar cinecluburile, care contribuiau şi ele într-o măsură semnificativă la producţia de pelicule, şi-au încetat activitatea. Acum, film documentar mai face doar Sahia, dar, repet, într-o cantitate mult prea mică pentru a conta, şi Televiziunea Romană. Care realizează, în fapt, un ciclu de dezbateri despre filmul documentar de la noi. Asta nu înseamnă că documentarul nu îşi poate găsi locul său. Dovadă că puţinele producţii realizate, aleatoriu, de alte cateva televiziuni din ţară au fost premiate la festivalurile de afară.

Sorin Popescu s-a remarcat ca regizor şi operator imagine, prin ciclul de filme documentare dedicate ursului brun, fiind printre puţinii cineaşti care au reuşit să surprindă pe peliculă clipe din intimitatea acestor mamifere. De altfel, aceste filme au fost cumpărate şi difuzate de BBC, printre peliculele achiziţionate de celebra televiziune numărandu-se „Lacul Fortuna“, „Un vis de iarnă în Romania“ şi „Delta Dunării“.  

— Şi totuşi lipseşte „boom“-ul, scanteia revenirii pe locul pe care îl merită documentarul în cinematografia noastră…
— Din cauza superficialităţii… Avem o producţie nesemnificativă, o producţie care se face în valuri, tot mai timid, şi care nu poate spune prea mare lucru.
— În aceste condiţii, o casă de producţie, din cele apărute după ’90 şi lansate în producţii artistice remarcabile pentru ţară, dar, mai ales, pentru străinătate n-ar risca prea mult dacă ar investi într-un asemenea proiect?
— Nu. Pentru că nu este nimic deplasat ca o casă de film să facă pelicule documentare. Este un gen de film care s-ar cumpăra, cel puţin afară. Subiectele pe care le are Romania ating, neîndoielnic, universalitatea. Şi şi-ar găsi lesne locul în curiozitatea tot mai avidă a lumii.
— Cu o condiţie: să ştii cum să-ţi vinzi marfa…
— Sunt convins, ca om care a lucrat în acest domeniu şi a avut legături profesionale cu mari personalităţi din lumea internaţională a filmului documentar, că, dacă s-ar axa numai pe zona folclorică, un producător ar avea ce să vandă. Ar trebui, însă, ca studiourile de film să meargă la targurile internaţionale din domeniu. Să vadă care este cererea de astfel de filme, tipul lor, să stabilească legături cu televiziunile naţionale ori din străinătate. Atenţie, însă! Trebuie să ai certitudinea că poţi realiza o producţie substanţială de documentare. Pentru că nici o televiziune nu-şi va schimba grila de programe dacă nu are garanţia continuităţii în demersul pe care îl propui.
— Puţini tineri au auzit de „jurnalul de actualităţi“, difuzat înainte de ’90 pe marile ecrane, în deschiderea programelor. Este acesta un demers sortit trecutului sau el îşi poate regăsi cumva locul în cinematografia noastră?
— „Jurnalele de actualităţi“ au intrat într-un con de umbră în momentul dezvoltării televiziunilor. Mai ales a posibilităţii acestora de a prezenta evenimentele în timp aproape, sau chiar, real. Şi este firesc, atata vreme cat vechile jurnale veneau cu informaţii vechi de o săptămană. Ele ar fi putut supravieţui în continuare în programele cinematografelor doar dacă ar fi avut un alt format. Nu atat de informare, cat mai ales de analiză.
— Ştiu că a existat o asemenea tendinţă la Sahia…
— Da, după ’90, cand a fost evident că se va produce o ruptură între posibilităţile jurnalului de actualităţi de a răspunde nevoii imediate de informare şi cerinţele publicului, am decis o schimbare radicală a formatului consacrat. Am realizat un „Magazin cinematografic“ care apărea lunar, ca o concluzie a principalelor evenimente social-politice şi economice din luna respectivă. Dar, odată cu declinul cinematografelor, demersul nostru şi-a pierdut rostul. Astăzi, însă, cand oamenii se reîntorc în cinematografie, un astfel de jurnal şi-ar putea regăsi totuşi locul.
— Ce mari personalităţi din lumea filmului documentar au venit în Romania şi care sunt producţiile de seamă ale cinematografiei noastre, în acest domeniu, oferite străinătăţii?
— Din păcate, nu mă pot referi la ceea ce a fost înainte de ’90, în anii de glorie a studioului Sahia. Fără îndoială, cel mai important personaj a fost exploratorul francez Cousteau. El a venit de trei ori în Romania, în deltă şi pe litoral. Şi a existat o legătură între marele cercetător şi Sahia în primul rand în ceea ce privea filmările subacvatice în deltă, care presupuneau o altfel de abordare. În ceea ce priveşte producţiile noastre de renume, este suficient să spun că din 1950, anul înfiinţării studioului Sahia, şi pană în ’89, nu a existat an în care să nu participăm la marile festivaluri. Să nu uităm, bunăoară, că filmul documentar romanesc a luat o importantă distincţie la Cannes, în 1969, cu pelicula „Cantecul Renaşterii“, despre corul Madrigal.
— Ce este mai greu să faci: film documentar ori artistic?
— Cand am terminat facultatea şi am început să realizez filme documentare n-am ştiut „profunzimea“ lucrului într-un gen sau altul. Dar, experienţa s-a acumulat şi pot spune că este mult mai dificil să faci film documentar. Pentru că, de multe ori, nu tu îţi alegi subiectul şi cadrul de desfăşurare, nu ai prea mult timp la dispoziţie şi lucrezi cu o echipă restransă. Dacă ai la dispoziţie un întreg anotimp pentru a finaliza un film documentar este mare lucru. În schimb, a face film artistic presupune din capul locului, mult mai multă „lejeritate“. Ai timp mai mult pentru pregătire, dar, mai ales, pentru filmările propriu-zise. În filmul documentar ai mult mai puţini bani, drept urmare dispui de o echipă mică şi nu-ţi poţi permite prea multe rateuri. În cazul unui documentar se pot succeda mai multe subiecte şi nu ai timp la dis-poziţie. N-ai timp să creezi, ci abia ai vreme să te adaptezi. De cele mai multe ori cadrele nu pot fi reluate, iar subiectul odată ratat, poate rămane istorie. Altă diferenţă ar fi aceea că, în filmul artistic, lumina are o pondere esenţială. Pe cand, în filmul documentar ea este folosită în principal doar pentru a dezvălui subiectul.
— Există totuşi o interferenţă între operatorii celor două genuri?
— Sunt rare cazurile în care un operator de film artistic a trecut la documentare. Sau invers. Există, însă, un liant. Eseul cinematografic, un amestec de film documentar şi artistic, în care ambii operatori pot excela.
— Viaţa ne obligă însă la compromisuri. Acum lucraţi într-o televiziune. Ce a mai rămas din operatorul de film documentar şi artistic de scurt metraj?
— Soarta m-a adus acum în televiziune şi descopăr că munca într-un asemenea mediu, în cazul meu ca director de imagine, este complet diferită faţă de tot ceea ce am făcut. Acum trebuie să creez o altfel de unitate, pentru a asigura identitatea postului. Nu te poţi juca cu lumina ori subiecţii. De exemplu, într-un talk-show lumina, încadrările trebuie să fie mereu aceleaşi, pentru a nu distrage atenţia telespectatorului de la mesajul esenţial. Desigur, este o activitate mult mai apropiată de latura tehnică, şi nu artistică, dar încerc să strecor în anumite emisiuni şi unele valenţe artistice, care ar putea contribui la mărirea gradului de identitate pe piaţă al emisiunii şi, ca un tot unitar, al postului.
— În concluzie, ce am pierdut în aceşti 15 ani?
— Simplu, filmul documentar. În momentul de faţă nu mai există producţii consecvente, nu mai există nici măcar un festival de film documentar. Înainte se produceau peste 100 de filme, astăzi abia dacă mai poţi număra 20 de producţii de acest gen. Şi este păcat, pentru că filmul documentar ar fi trebuit speculat cel puţin pentru promovarea ţării afară. Filmul documentar, cu gama sa largă de subiecte, poate fi credibil. Desigur, dacă nu este făcut festivist ori ostentativ. Dar, cand imaginea unei ţări se politizează, poţi să bagi caţi bani vrei. Nu vei obţine nimic. De aceea, primul pas de după ’90, de înfiinţare a Departamentului Informaţiilor Publice din cadrul Guvernului şi includerea studioului Sahia şi a publicaţiilor pentru străinătate în organigrama sa ar fi putut reprezenta o cotitură uriaşă. Asta dacă aceste instrumente de manipulare, pentru că regizorul este, în ultimă instanţă, un manipulator care te aşează în scaun şi te duce unde vrea el, nu ar fi fost politizate de la bun început. Din nefericire, la imaginea Romaniei în străinătate au lucrat doar politicienii, punand din capul locului un semn de întrebare asupra credibilităţii demersului. Şi, cel mai grav, totul a fost făcut la întamplare, doar cu ocazia anumitor evenimente. Nu a fost gandită ca o strategie unitară, fapt ce a produs un rău imens. Transferarea imaginii ţării pe seama oricărui eveniment aleatoriu, cu precădere negativ.

 

În urma difuzării de către BBC a ciclului de filme documentare despre Delta Dunării, exploratorul Cousteau a venit în Romania pentru un amplu demers cinematografic. Un demers în cadrul căruia studioul Sahia avea să se implice în realizarea filmărilor subacvatice. Din păcate, dispariţia marelui cercetător a scufundat toate acele pelicule în uitare, ele rămanand într-o formă brută, nedifuzate pană azi.

 

 

 

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*