Când poporul îi deranjează…

Nu a fost înghesuit de mulţime. Nu a fost tras de rever şi nici pălmuit. Nu a primit nici măcar un ou în capul lui cel mare. Şi totuşi, pe faţa lui s-a citit, pentru o clipă, frica. Încercând să pară blajin în vorbe, gesturile corpului îl trădau. Mâna uşor ridicată, parând involuntar valul de reproşuri venit dinspre oamenii din faţa lui, greutatea de a ieşi din ritualul clişeelor, privirile speriate căutând în jur un sprijin…

Ar fi putut fi o lecţie… Ar fi putut înţelege că oamenii, cei aflaţi dincolo de “cercurile” în care se învârte el, dincolo de circul falsităţii din Parlament ori de prin studiourile televiziunilor de mucava, sunt pe cale să explodeze.

Din păcate, obtuzitatea şi aroganţa lui Emil Boc sunt mult prea înrădăcinate, trufia strivind instinctul firesc de conservare dat de scurtele, dar tot mai desele, “confruntări” neregizate cu ţara. Căci, în vreme ce pe faţă i se citeau teama şi intenţia de a face de grabă stânga-împrejur în spatele gărzilor de corp, aroganţa l-a încrâncenat în acelaşi tablou al absurdului. În loc să bată în retragere în faţa adevărurilor venite dinspre oameni, şi-a strepezit rostirile în acelaşi monolog al faptelor măreţe şi necesare de al căror rost este încă încredinţat.

Evident, dacă ar fi primit o palmă de la o pensionară adusă în pragul disperării ori de la un bătrân rămas fără banii pentru medicamente, i-ar fi fost mult mai uşor să reacţioneze. Ar fi făcut un semn SPP-iştilor, iar elementele “deranjante” ar fi fost înlăturate pentru a nu mai fi asaltat de întrebările incomode. Aşa cum s-a procedat în clipa în care un trecător disperat, personaj tot mai comun fiecăruia dintre noi, deşi se afla într-un protest spontan în care îşi striga revolta faţă de confiscarea de către guvernanţi a sensului pe care şi l-a creat într-o viaţă, a fost săltat pentru a nu atinge carecumva orgoliul “măreţului” ce nu suportă reproşurile.

Vorbele curate, însă, fără înjurii, şi tocmai de aceea atât de nimicitoare, l-au lăsat însă pe Emil Boc fără voalul sub care se ascunde. A încercat, e drept, într-o mimică condusă de subconştient, să se apere de reproşuri cu mâna uşor ridicată, barând şi Adevărul, şi acuzele venite dinspre oamenii necăjiţi. Apoi, profitând de blândeţea celor ce-i cereau socoteală, a dat la iveală singurele “argumente” pe care le are în discursul lui cu poporul: aroganţa şi obtuzitatea. Şi pe care le înfăşoară în clişeele revărsate cândva studenţilor, trataţi atunci, adidoma ţării azi, precum o masă de neajutoraţi, incapabili să pătrundă măreţia judecăţilor sale.

Într-o demonstraţie a impertinenţei pe care şi-o permite un ocârmuitor lăsat să treacă dincolo de o anumită limită a decenţei, Emil Boc a început să ceară el socoteală celor din jur. Într-o explozie a primitivismului ca argument, premierul a făcut ceea ce au făcut mai toţi cârmacii post-decembrişti la apogeul nefericitei lor prezenţe.

În cel mai obtuz model bolşevici-iliescian, transmis din generaţie în generaţie de cârmacii-cârpaci, de la Ion Iliescu la “Traian cel mare”, Emil Boc a început să-i chestioneze pe oamenii din faţa lui de la înălţimea singurului lucru cu adevărat “măreţ” în cazul său. Aroganţa. Căci, vorba aceea: sângele apă nu se face. Or, dacă bunicul lui a băgat cu de-a sila oamenii la colectivizare într-un sat uitat de lume, nici aşchia nu putea sări departe.

În faţa reproşurilor tot mai deranjate pentru închipuirile lui de fată mare, Emil. Boc a început să-şi desconspire discursul “moştenit”. “Cine esti?“, “Unde lucrezi?“. Sunt întrebările pe care le adresa oamenilor în loc de răpunsuri la dramele acestora. Întrebări tipice unor vremuri ce păreau apuse, dar care, în fapt, nefiind îngropate suficient de adânc, ies acum la suprafaţă, sfârtecând raţiunea.

Emil Boc a încurcat vremurile. Într-o pornire mult prea fulminantă, a uitat de ciracii din preajma lui care fac rost de dosare cât a-i clipi. Luat de val, s-a antrenat în rolul “oganului” chemat să identifice personal personajul “reacţionar”, dându-ne practic, dacă mai era nevoie, dovada raţiunii sale de a exista.

Ruşine, Emil Boc! Dar, cum nu stii ce e aia ruşine, mai bine dă-te dus! Cu tot cu limaxii ce viermuiesc prin cotloanele puterii.

 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*