În Socialism, la lecţiile de învăţământ politic şi în articolele propagandistice se releva opoziţia dintre cele două sisteme politico-economice, arătându-se că, în Capitalism era, în genere, rău, iar în Socialism era, invers, era bine. Ulterior, a apărut, ca o concluzie a acestui raţionament, şi acest panseu: „În capitalism există exploatarea omului de către om. În socialism e invers!” Aceasta era o anecdotă politică foarte gustată, fiindcă îi dădea celui ce o spunea o alură de „disident” sau chiar de oponent – deşi diferenţa nu se făcea prea remarcată atunci, fiindcă termenul în vogă, popularizat de Europa liberă, era cel de „disident”.
În ceea ce mă priveşte, în privinţa profesiei, am avut o experienţă pe cât de succintă, pe atât de diversă: am lucrat în mediul privat, de stat şi peste hotare. Peste tot întâmpini şi neplăceri şi, de aceea, nu cred că sistemele se diferenţiază substanţial, pentru că întâlnim aceleaşi tipologii umane în toate aceste medii socio-profesionale. Mi se pare, totuşi, că se promovează un clişeu fals: cum că la stat s-au păstrat metehnele din vremea Socialismului, iar în domeniul privat s-a înrădăcinat, deja, sistemul vestic, civilizat şi modern, net superior primului. Abia ieşită, zilele trecute, dintr-o experienţă profesională agitată într-o companie multinaţională, încă nu am trecut peste şocul cauzat de atmosfera drastic de „socialistă„ de acolo.
Ca să fiu sinceră, ideea de a lucra într-o astfel de „multinaţională” m-a încântat doar în măsura în care, de un an de zile, rămăsesem fără serviciu şi nu mai aveam nici un venit. Însă, mi-am expus părerea despre acest sistem cu altă ocazie, când am deplâns, într-un alt articol, cotropirea ţării de către plaga „investitorilor strategici”, pe care aş prefera să-i văd falimentari şi, eventual, strămutaţi pe altă planetă.
Nu voi începe să analizez sistemul corporatist ori să-i găsesc nod în papură, însă vreau să trag un semnal de alarmă cu privire la un fapt care demonstrează că românii nu-şi cunosc interesul propriu şi au dobândit o meteahnă păguboasă: aceea de a-şi săpa groapa şi de a-şi fura singuri căciula, stând umili în faţa altora şi sacrificându-şi aproapele, pentru un mic bonus sau pentru promisiunea de avansare. Nu intenţionez sub nici o formă nici să-i critic, otova, pe străinii care au venit în ţara noastră pentru că au găsit multe ocazii de afaceri şi o mână de lucru extrem de ieftină. În faţa lor îmi scot pălăria, pentru că, atâta timp cât suntem supuşi şi acceptăm tratamentul impus de ei şi retribuirea umilă, înseamnă că aceştia sunt cât se poate de îndreptăţiţi să-şi vadă de îmbogăţirea lor. Apoi – vorba comediantului american W. C. Fields – „este moralmente greşit să-i îngădui fraierului să-şi păstreze banii!” Dacă aş fi fost în terenul advers, aş fi procedat, cel mai probabil, la fel!
Dar nu despre aceasta este vorba în articolul meu, ci despre lipsa de caracter dezvoltată de românul post-decembrist, care s-a aliniat în pas de marş la orânduirea occidentală, însă nu a împrumutat şi lucrurile constructive, ci a reinventat un „capitalism de Dâmboviţa” sau de margine a Europei, presărat cu tot ce are el mai rău în „gene”: prefăcătoria, superficialitatea, îngâmfarea, parvenitismul, răutatea, supunerea faţă de ciocoi, divizarea, egoismul, şmecheria, „şefia„, mitocănia, inechitatea, furtişagurile: adică, în termeni economici consacraţi, „capitalism de acumulare primitivă”, propriu şi altor meridiane geografice.
Am găsit toate aceste trăsături negative la şefii mei români de la compania multinaţională americană, la care am lucrat scurt timp. Toate acestea, conjugate cu un salariu românesc, m-au determinat să-mi iau inima în dinţi şi să-mi spun oful.
Inutil să mai menţionez că volumul de muncă era invers proporţional cu salariul, iar ritmul de lucru dovedeşte, încă o dată, că aceste companii sunt, realmente, forma modernă a sclavagismului. Acest fapt nu mai constituie un secret de foarte mult timp, cu mult înainte ca şi noi, românii, să asistam la primele decese în rândurile lucrătorilor de pe „plantaţiile” de sticlă şi metal, decese cauzate de suprasolicitarea fizică şi nervoasă dictată de supraveghetorii autohtoni.
Aşadar, nici munca de Sisif, nici salariile mici, nici disciplina de tip occidental nu m-au luat prin surprindere, ci atmosfera care mi-a dat senzaţia că m-am întors în timp, în şcoala generală, din Socialism (indicat, tendenţios şi inexact istoric şi politic, prin „Comunism”), printre colegii mei pionieri, cu singura excepţie că ne aflam într-un decor futurist: sediul nu era un monstru din beton gri cu toalete care-ţi insultă demnitatea umană, ci unul din sticlă, aparent aseptic, un acvariu-gigant de unde poţi să observi din aproape orice loc şi unghi tot ce fac toţi ceilalţi din orice birou (inclusiv din corpul de clădiri alăturat!) – arhitectura însăşi are o puternică influenţă subliminală, tocmai ca să inducă şi să cultive curiozităţile voyeuriste în subconştientul colectiv, determinându-i pe toţi sclavii să tragă cu ochiul la ceea ce fac ceilalţi colegi, iar, în cazul în care unul pare să tragă mâţa de coadă sau să nu se alinieze la standardele de conduită impuse de R.O.I., să-l „dea în gât”. De altminteri, chiar am apucat să aud o colegă plângându-se că a fost criticată de „colegele de la biroul de Resurse Umane” – aflate la un etaj superior, în partea opusă a clădirii – pe motiv ca „la voi acolo doar se stă de vorbă şi se mănâncă în birou!” Curat George Orwell, curat Aldous Huxley, cu diferenţa că, aici, superiorii nu erau ca rupţi dintr-o fantezie cu iz arian, adică blonzi, înalţi, frumoşi, puternici şi extraordinar de inteligenţi şi instruiţi, ci indivizi banali din toate punctele de vedere (asta ca să mă exprim elegant!), ba chiar fără studii terminate – ca în cazul „timliderei” (team leader = şef de echipă – n.n., A.Z.), o obrăznicătură bondoacă, plină de fiere, tupeu şi osânză, care se lăuda tuturor că „a făcut medicina în State”. Însă, într-un moment de neatenţie-în-prefăcătorie, s-a scăpat şi a recunoscut că ar fi trebuit să fie în anul IV de facultate, la medicină, însă l-a îngheţat pentru că nu mai făcea faţă programului obositor, iar în S.U.A. a muncit, cândva, în sistemul work and travel, timp de vreo 6 luni (probabil tot într-un an de facultate „îngheţat”!), adică a spălat vase sau a dat cu aspiratorul în vreun hotel de lux. Ferească Sfântul să intri pe mâna unui astfel de medic, în cazul în care va apuca să termine, vreodată, facultatea! Nu spun acestea pentru că mă roade invidia, dar şi-a dat de gol nivelul cultural printr-o diplomă de merit oferită unei trepăduşe protejate de ea, pentru „excelenta aderenţă la program”. Bănuiesc că a vrut să spună pentru „punctualitate”, dar ce să facem dacă suntem obligaţi să vorbim în altă, nu în cea maternă, aşa cum vă voi prezenta mai jos, cum să mai avem pretenţii de la bieţii team leader-i să aibă proprietatea termenilor?!
Dar stupoare, întoarsă în ţară şi ajunsă „timlideră” la corporatişti, şi-a luat foarte în serios însărcinările şi statutul de mic vătaf, răţoindu-se şi încălcând demnitatea angajaţilor care îi picau greu, de fiecare dată când i se părea că cineva nu se aliniază standardelor ei de eficienţă. Evident că avea nişte idei absurde, cum au toţi oamenii mărunţi cărora li „s-a dat puţin nas”, însă nu ar fi recunoscut pentru nimic în lume şi nici nu avea răbdarea şi bunul simţ să asculte argumentele părţii adverse, pe care le considera dovezi de indisciplină sau nesupunere, urmând să te ia de mânuţă şi să te ducă în faţa superiorului ei, care superior îţi dă cu tifla, amintindu-ţi că „ne putem dispensa de tine oricând”. Inutil să găseşti şi la acesta puţină înţelegere umană şi profesională – că doar de asta a fost promovat chiar şi peste „timlideră”, pentru că ar fi dat dovadă de „managing skills„, adică de capacitate organizatorică atât în ceea ce priveşte activitatea profesională, cât, mai ales, în lucrul cu oamenii, aşa cum trebuie să aibă un şef, nu?! Ei bine, nu! Şi cu atât mai puţin vei găsi înţelegere şi echitate la un superior, cu cât provine din aceeaşi comună ca şi cealaltă şefă al cărui comportament aberant şi nepotrivit vrei să-l denunţi. Nici dragostea de mamă nu e la fel de puternică pe cat e solidaritatea veneticilor aciuaţi şi urcaţi în ierarhia unei multinaţionale!
Ideea conform căreia superiorii ajung superiori pentru că îi recomandă anumite aptitudini este un basm de adormit copiii, pentru că, în „secolul vitezei”, selecţia nu se mai face în funcţie de abilităţi, pentru că în vârful ierarhiei ajunge cel cu coatele mai ascuţite şi cu buzele mai ţuguiate.
Făţuirea sclavagismului contemporan
De ce spun aceasta? Pentru că, într-o joi, am fost chemaţi la o şedinţă în care eram avertizaţi că săptămâna următoare va veni o echipă de americani care va verifica situaţia şi este foarte posibil să dorească să discute cu oricare dintre noi, aleatoriu. Am fost liniştiţi că, oricum, ei, superiorii români, făcuseră, deja, o listă cu persoane selectate pentru a purta discuţii în cadrul unui brainstorming cu colegii/superiorii americani, au fost aleşi cei cu o mină mai bucuroasă, care emană siguranţă de sine şi plăcerea de a veni la muncă, ca să vadă proprietarii de drept ai „plantaţiei” ce încântaţi sunt „negrişorii” de soarta lor! Discursul managerului părea să fie scos dintr-un „moment” umoristic al lui Toma Caragiu, doar că, în acel context, nu era nimic amuzant, ci dramatic! Aşadar, eram instruiţi, cu maximum de seriozitate, cum să facem sluj în faţa străinilor, cum să arătăm mai supuşi, mai umili, mai slugarnici, eventual trebuia şi să ne aranjăm în oglindă zâmbetul-şablon când acesta ne va întreba cât de bine e la muncă!
De asemenea, ne-a atras atenţia în legătură cu anumite nereguli de pe „floor” (etaj, nivel), cum ar fi vorbitul în limba română! Aşadar, în România, într-o companie românească, parteneră a unei companii străine, cu şefi şi angajaţi români, ţi se impune să vorbeşti, fie şi banalităţi, în limbi străine! Nu doar într-o situaţie de „criză”, deoarece primim oaspeţi, dar, inclusiv în fiecare moment când trebuie neapărat să comunicam cu colegii – deşi, după părerea lor, ideal ar fi să nu comunicăm deloc, doar să stăm cu ochii în monitor şi să luam comenzi! Şi asta nu e impus de străini, ci de compatrioţii noştri, ajunşi maeştri în lichelism! Pe cine să blestemi mai întâi şi cu cine să te lupţi?
Partea cea mai oripilantă a discursului confecţionat a venit atunci când ni s-a spus să refuzăm să răspundem la întrebarea „Ce salariu avem şi dacă suntem mulţumiţi de el?” – în cazul în care ne întreabă aceasta, deşi, chipurile, ei ştiu că nu au voie –, iar noi le vom da răspunsul standard: „Aceasta e o informaţie confidenţială, dar dacă doriţi să aflaţi, vă rugăm să vorbiţi cu managerul de proiect” (evident, în engleză!). Acest lucru este cel puţin suspect! De ce partenerul străin venit în inspecţie nu are voie să ne întrebe despre salariu şi de ce aceasta ar fi o informaţie confidenţială pentru ei, care, nu numai ca fac parte din sistem, ci au creat sistemul!?! De ce să nu răspundem noi, personal, şi să-i trimitem la şefuţii de proiect?! Oare pentru că se fac afaceri ilicite, pentru că ni se sustrage un oarecare procentaj din salariul oficial, stabilit de patronul străin?! Exagerez dacă astfel de situaţii inechitabile, atât de tipice pentru patronii României postdecembriste, „democratice”, îmi ridică semn de întrebare şi îmi insultă inteligenţa?! Nu cred, mai ales că, discutând cu persoane din anturaj, buni cunoscători ai mediului corporatist, mi-au confirmat în unanimitate că „până la Dumnezeu te mănâncă sfinţii”, iar aceasta e o îndeletnicire firească a superiorilor români: măsluiesc totul în favoarea lor, fără ca „investitorul strategic” să ştie ce se ascunde în culise, iar noi suntem exploataţi de compatrioţii noştri mai ceva decât de străinii veniţi pentru căpătuială!
La fel mi s-a întâmplat la o altă corporaţie, un call center, cu sediul tot într-un mamut din sticlă, unde nici măcar nu se încheia vreun contract de colaborare, „angajarea” se făcea doar pe baza unui angajament verbal între muncitorul cu ora, în general studenţi care au nevoie disperată de un venit şi care se lasă prinşi în acest joc murdar şi corupt – unde sunt studentii de altadata, care marsaluiau pe strazi, cu eticheta de „golan” pe piept, impotrivindu-se sleahtei de vampiri, proaspat cocotata la carma tarii, dupa „Revolutie”?! – şi supervizorul, care este un fel de personaj medieval: ţine interviuri, angajează oameni, supraveghează activitatea lucrătorilor, împarte salariile, „centrează şi dă cu capul” în acelaşi timp. Mie mi se spusese, încă de la interviu, că nu se încheie contracte, tocmai „ca să nu plătească taxe şi să mai câştige şi ei ceva”. Întregul departament era verificat de două surori pline de zel, care toata ziua se plimbau de colo-colo, ronţăind snacks-uri şi vânând fiecare moment de respiro al bietului pseudo-angajat, admonestându-l cu fraza „La muncă, X-ulescule! Ştiţi că toate comenzile sunt verificate de noi şi dacă nu întruniţi numărul, n-o sa fie bine!” Nu ştiu cum s-a nimerit, dar, la astfel de firme, supervizorii par a fi făcuţi după acelaşi calapod: obraznici, imbuibati şi fără prea multe calităţi intelectuale, cultură, educaţie sau abilităţi de relaţionare socială.
Cred că ar fi o naivitate din partea mea să le cer unor astfel de indivizi să aibă un cod moral, să cunoască normele spirituale, ori să fie vreodată capabili măcar să citească învăţăturile din Pateric şi, cu atât mai mult, să le şi înţeleagă! Mă refer, în speţă, la învăţătura Avvei Antonie, care, surprins de un alt călugăr că râdea şi glumea, l-a mustrat pentru aceasta, dar Avva Antonie i-a replicat: „…” [urmeaza sa introduc citatul]
Ei bine, nu! Aceşti decreţei, aduşi pe lume forţat, de multe ori împotriva voinţei propriilor părinţi, perfuzaţi de mici cu doctrina socialistă şi hrăniţi cu salam cu soia, au caracterul compromis din faţă! Nu sunt altceva decât prelungirile vechiului sistem socialist, care a reuşit să degradeze AND-ul uman multe generaţii de acum înainte, de aceea s-au adaptat atât de bine acestui socialism estetizat, împachetat în folie frumos colorată şi legat cu o fundă pompoasă.
Ei bine, am ajuns la concluzia că modernitatea şi civilizaţia au atins un punct din care nu urmează decât declinul: ni s-a impus o orânduire socială care a sfârşit prin a ne subjuga. Acum nu mai muncim ca să trăim, ci trăim ca să muncim, însă ne-am înhămat la activităţi care ne-au alienat. De când ne-am rupt de natură şi ne-am înconjurat de ziduri groase din materiale artificiale, inventate tot de noi, dar, mai ales, de zidul egoismului, individualismului, cinismului şi nepăsării, ne-am lăsat călcaţi în picioare de alţi indivizi, asemenea nouă, dar de multe ori inferiori intelectual şi spiritual, care s-au folosit de slăbiciunile noastre şi ne-au supus. Situaţia noastră este perfect similară cu cea a majorităţii statelor civilizate, doar că, la ceilalţi, acest proces durează de mai mult timp şi a fost a survenit mai lent, astfel încât popoare cu mai mult simţ civic decât noi au fost anesteziate mai încet, ca nu cumva să se trezească brusc şi să răstoarne noua orânduire care avea să-şi găsească în ele o bază foarte solidă şi un stalp de sustinere . Dar de ce noi trebuie să aderam la acest proces cu atâta grabă?! Diferenţa majoră între „noi” şi „ceilalţi” este ca „ceilalţi” au mai multe beneficii şi un statut mult mai demn, pe când noi doar ii copiem.
Nu spun un lucru nou. Am descris amănunte cunoscute si trăite de noi toti. Dar vin si intreb: de ce nu reuşim noi, românii aflaţi într-o continuă tranziţie şi situaţie de criză, să ne coagulăm în jurul unui crez comun?! De ce cedăm atât de uşor în faţa unora care se află la indexul condiţiei umane, care nu au nici cele mai elementare noţiuni de bun simt, de urbanitate?! Pentru ce dăm cu piciorul anilor de invătătură si planurilor pe care ar fi trebuit să ne clădim destinele, preferand să tinem capul plecat in fata trepădusilor aroganti, doar ca să apucăm un salariu jignitor pentru cine stie cat timp?! Acesti trepadusi sunt imaginea in oglinda a celor care ne-au guvernat de doua decenii incoace. „Ce e sus, e si jos”, iar noi continuam sa ne lasam „reeducati” de micii vatafi, tocmai ca sa nu ajungem sa ne revoltam impotriva marilor vatafi. De ce acceptăm atatea nedreptăti si umilinte si refuzam sistematic să ne luptăm cu frica ce ne-a fost inoculată in suflet si in subconstient de cateva generatii? Au trecut vremurile acelea, iar actualii hingheri rezista, tocmai pentru ca se hranesc din teama noastra, din lipsa demnitatii, din capacitatea noastra de a suporta pana la nesfarsit si de a face concesii si compromisuri. Ce-ar fi daca, atunci cand un coleg ar cadea victima unei nedreptati, noi toti i-am fi alaturi?! Oare ar trece la represalii fata de toti?! Ma indoiesc! Dar sunt convinsa ca s-ar trezi la realitate, lovindu-se de zidul de beton armat al solidaritatii si onoarei si-ar schimba instantaneu atitudinea. Vad mereu reportaje care arata starea jalnica a tarii si societatii: deunazi se vorbea despre capacitatea agrara a Romaniei, care, teoretic, ar putea sa hraneasca triplul populatiei ei, asa cum, dealtfel, se intampla nu demult. De ce nu ne mobilizam sa facem ceva pentru noi insine, inainte sa ne ingramadim in fata „masinii de tocat” straine, care sa sara primul inauntru?!
Lasă un răspuns