Românii şi Franţa

Un francez, Jean-Yves Conrad, inginer de meserie, a publicat, în 2005, o carte cu un titlu surprinzător şi flatant ,,Roumanie, capitale…Paris”, tradusă şi publicată în româneştie, în 2006, la Junimea-Iaşi cu titlul ,,Paris, capitala …României”. Recomand cartea în primul rând celor care doresc să scape de greaţa de a fi români. Apoi o recomand politicienilor care se lasă antrenaţi în antipatii de tot felul exersând o francofobie în spatele căreia se află adesea ignoranţa sau interese meschine. Ambele, şi ignoranţa, şi interesele meschine,  dovedesc o necunoaştere a istoriei României. Este bine de reţinut că nu numai  în trecut ci în viitor interesele României nu pot fi exercitate fără prietenia şi colaborarea Franţei.

Jean-Yves Conrad a investigat în arhive, biblioteci, a colindat străzile la pas pentru ca să găsească oamenii care au sudat punctele de confluenţă între cele două culturi. Cândva, înţelegem din re-interpretarea informaţiilor lui Conrad, a existat o a doua Românie la Paris. Consultând cartea, impresia cea mai puternică nu o impune numărul mare – sute, mii – de compatrioţi de-ai noşti care au trăit la Paris ci satisfacţia pentru calitatea lor intelectuală şi umană, înălţimea obiectivelor lor, eficienţa şi capacitatea de exprimare într-un stil de viaţă rafinat pe care îl produseseră în Franţa secole de civilizaţie, viaţa în saloane burgheze, în cluburi politice, în societăţi şi academii. Nu exista un complex al românului la Paris. Mă refer la acele vremuri. Anna de Noailles era prinţesă Brâncoveanu şi a devenit în Franţa contesă Mathieu de Noailles. Martha Bibescu este şi în România şi în Franţa prinţesă. Ambele onorau prin prezenţa lor saloanele frecventate de oameni de stat, nobili şi burghezi, artişti şi intelectuali de marcă. Ele, ca şi mulţi alţi, nu şi-au însuşit ci au compatibilizat rapid  stilul de viaţă boieresc de la noi cu cel al lumii rafinate a Parisului.  Eliade se mişca în cercurile universitare, academice şi scriitoriceşti cu prestigiul notorietăţii internaţionale pe care şi-o câştigase prin idei şi cărţi originale. Cioran refuza premii de prestigiu. Eugen Ionescu a devenit membru al Academiei Franceze. Eduard de Max, marele tragedian, a fost societar la Comedia Franceză, Elvira Popescu a fost nu numai o celebră actriţă ci şi directoare la Théatre de Paris şi co-directoare la Théatre Marigny. Mulţi români s-au realizat firesc în interiorul culturii şi societăţii franceze. Este uimitor cum am putut pierde acest avantaj creat de ei. Notele mele pornesc de la cartea lui Conrad dar îşi propun ceva mai mult: să evidenţieze amărăciunea pe care mi-o provoacă – sunt la Paris – această ieşire a noastră din istorie.

În cartea sa, Conrad merge pe urmele românilor celebri care s-au manifestat intelectual, politic, artistic la Paris.  Mărturisirea lui de început merită reţinută: ,,Mulţi cititori, francezi sau români, vor fi fără îndoială surprinşi să descopere atâtea nume marcante pentru cultura noastră (franceză, n.n.) Şi aceasta se întâmplă cu siguranţă, din cauză că francezii ignoră iar românii nu dau importanţă diversităţii şi calităţii acestor femei şi bărbaţi actori, artişti, pictori, sculptori, literaţi, muzicieni, cântăreţi, jurişti, oameni de ştiinţă şi politicieni care au lăsat o urmă de neşters în capitala noastră”. Este uşor de depistat diferenţa de optică şi de percepţie a autorului: românii nu dau importanţă iar francezii ignoră realităţi care ar pune carne pe scheletul relaţiilor lor istorice. Primii se complac în ignoranţă, ceilalţi trăiesc în autosuficienţă, uneori narcisistică. Nu se poate spune că lucrurile stau întotdeauna aşa dar se poate afirma că opinia, greu de digerat, este uneori îndreptăţită. Nu este în intenţia mea să prezint cartea lui Conrad. Mă preocupă cu totul altceva. Anume, confluenţele superioare româno-franceze care, cu siguranţă, au atras Franţa în sprijinul constituirii României ca stat şi al construcţiei statului român modern şi a culturii române. Ele, aceste confluenţe sunt cu mult mai importante decât sunt unii dispuşi să le accepte. Mă refer, între altele, la admiratorii monarhiei de obârşie germană sau la iluzioniştii parteneriatelor cu diverse (alte) puteri.

Bălcescu a locuit la Paris, pe strada Solferino, la nr. 94. Aici îşi primea compatrioţii membri ai Societăţii studenţilor români din Paris între care se aflau şi prietenii lui, pictorii Rosenthal şi Iscovescu. În noaptea revelionului 1847/48, Bălcescu a citit în faţa acestora programul revoluţiei paşoptiştilor noştri  ,,Privire generală asupra stării prezente, asupra trecutului şi viitorului patriei”.. Revoluţionarul român îşi alesese ca deviză: ,,Patrie, Fraternitate, Libertate”. Dacă vom compara această deviză cu cea a parizienilor ,,Egalitate, Fraternitate, Libertate” descoperim că paşoptiştii români aveau aceleaşi frământări cu francezii dar nu şi scopuri identice. Francezii urmăreau obiective preponderent sociale, românii exclusiv politice: patria nu o aveau încă, fraternitatea era necesară unirii provinciilor istorice, libertatea presupunea câştigarea independenţei. Împlinite în etape diferite, la 1859, 1877, 1918, vizionarul Bălcescu şi revoluţionarii români vedeau altfel  imperativul istoric al mişcării lor. Numai flacăra era aprinsă la Paris! Alegerea era  corectă. Ea reflecta decalajul istoric în care se aflau românii faţă de francezi. Un decalaj pe care, din păcate, nu reuşim să-l depăşim nici astăzi. Să o spunem franc: printre suratele ei din Uniunea Europeană, România este o ţară de rang inferior. Diferenţa aceasta o suporţi greu când te afli la Paris. Efectul reperelor (paşoptiştii, sprijinul Franţei pentru Unirea Principatelor, pentru victoria în primul război mondial, disponibilitatea şi interesul Parisului de a fi garant pentru securitatea noastră) funcţionează permanent în favoarea Franţei. Radio France International, care poate fi urmărit acum şi în română, m-a surprins adesea cu o reclamă pe care o rezum astfel: intraţi pe situl Ambasadei Franţei de la Bucureşti şi veţi avea informaţii la zi despre schimburile dintre cele două ţări; Franţa investeşte masiv în România, România trimite bursieri în Franţa. Suntem, deci, aproape de nivelul decalajului din 1848.

În amintirea noastră momentul refacerii armatei române cu sprijinul misiunii militare franceze condusă de generalul Berthelot şi victoria din finalul primului război mondial rămân memorabile. Parisul nu a rămas indiferent la soarta noastră în istorie. Capitala Franţei a fost o gazdă primitoare pentru emigraţia politică şi intelectuală românească. În condiţiile delicate ale înfrângerii armatei române în prima parte a războiului, în Franţa, ca şi în Anglia, Italia, Elveţia, au fost trimise misiuni româneşti pentru sensibilizarea mediilor politice faţă de imperativul istoric al momentului: realizarea statului unitar român. În 1916-1917 în capitala Franţei se aflau în astfel de misiuni 30 de universitari şi 40 de parlamentari. Pe Avenue de l’Opéra, la nr. 22, revăd placa memorială care aminteşte că acolo, în apropierea celebrei Opéra Garnier, şi-a avut  sediul, între ianuarie 1917- iunie 1919, Comitetul Naţional al Unităţii Române. În timp ce recitesc textul, mă întreb de ce Ambasada României la Paris nu depune coroane de flori la 14 iulie şi la 1 Decembrie în acest loc memorabil al solidaritatii politice şi intelectuale româno-franceze. Ar merita cu prisosinţă pentru că, după cum rezultă din text, francezii au recunoscut anticipat realizarea României Mari. Este bine să se ştie! Iată textul gravat pe placa memorială: ,,Dans cet << Hôtel des Deux Monde>> siégea depuis Janvier jusqa’en Juin <<Le Comité National de l’Unité Roumaine>> présidé par le grand homme d’Etat Take Jonesco et reconnu officiellement par le Gouvernement de la République Française le 12 Octobre 1918, Victor Antonesco étant Ministre de Roumanie en France. Ce Comité National réunissait : Une Mission parlementaire présidée par Thomas Stelian, ancien ministre ; Une Mission universitaire à la tête de laquelle se trouvaient les professeurs Nicolas Titulesco, Ministre de Finances et signataire du Traite de Trianon; Georges G. Mironesco, ancien Président du Conseil; Emile Pangrati, ancien Ministre; Une Mission des Roumains de Transylvanie présidé par le R.P. Basile Lucaci. Son organe officiel était le journal <<La Roumanie>>, fondé par le grand roumain Pavel Bratashano et dirigé par Const. Banu, Const. Mille et Emile D. Fagure. En souvenir de l’action patriotique poursuivie en France par ce Comité, cette plaque a été apposée le 27 Février 1936. M. Jean Chiappe étant Président du Conseil Municipal  de la Ville de Paris et Dinu Cesiano Ministre de la Roumanie en France”.

Oricât ar fi de dezgustat de propria lui ţară, cum se forţează televiziunile noastre să ne convingă, românul ajuns la modernul Centre Pompidou nu poate să nu tresară în faţa ,,Atelierului Brâncuşi” reconstituit de francezi cu o acribie impresionantă. Am văzut la sfârşitul anilor 60 operele sculptorului român în Muzeul de artă modernă de pe malul Senei. Expunerea în muzeu lăsa o impresie diferită – mai puţin revelatoare pentru valoarea operelor – de cea din Atelier. Brâncuşi nu a mai sculptat în ultima parte a vieţii. Nu vrea nici să mai vândă din operele lui; dacă vindea, totuşi, realiza imediat copii, de obicei în gips. Ajunsese la concluzia, pe care o împărtăşesc mulţi acum, că valoarea operelor lui este corect sesizată numai dacă sunt adunate în acelaşi spaţiu. Împreună într-un spaţiu determinat, fiecare sculptură îşi are locul ei în raport cu celelalte şi toate fac opera. Sculptorul avea spânzurat de o grindă un scripete cu care ridica sculpturile şi le muta până găsea  locul potrivit fiecăreia. Grija lui de a realiza  acest ultim act al creaţiei, adică aşezarea  în spaţiu, egala frământările proprii creaţiei artistice. La Beaubourg, în Atelier, sculpturile lui Brâncuşi (fragmente de Coloană, Madame Pogany, Foca, Pasărea, Leda, Sărutul, Pasărea în spaţiu, Mica piramidă, Muză adormită, Tors etc. etc.) sunt alături de sculele de lucru (fierăstraie, ciocane, dălţi etc.) şi de obiectele casnice (pirostriile, ceaunul, ceainicul, ibricul etc.) de care s-a folosit şi care trimite la un mod anume de viaţă. Ei bine, în această formulă, obiectele de lucru şi cele casnice ţărăneşti, de care Brâncuşi nu s-a despărţit niciodată, contribuie surprinzător la realizarea unui spaţiu de rafinament total. Sculpturile şi obiectele astfel aşezate devin ele însele creaţie.

Unii îşi pun întrebarea dacă francezii l-au asimilat total, l-au făcut francez adică, pe românul Brâncuşi. Am ascultat bocete pe această temă chiar în septembrie trecut, lângă Coloana fără sfârşit. Întrebare fără rost pentru că Brâncuşi, prin geniul lui, este universal. Francezii sunt mândri că acest geniu s-a afirmat la Paris, românii trebuie să rămână mândri că s-a născut în România. Deşi nimeni nu-i neagă originea, dacă urmărim să-l facem numai român, noi cu ne alegem? Între altele nu-i putem pune în valoare opera atât cât există în ţară. Muzeul Naţional de la Bucureşti are puţini vizitatori iar ca să ajungi pe drumurile noastre la Tg. Jiu este o aventură. Mai este ceva: eram la Muzeul Naţional din Bucureşti cu nişte străini, în sălile Brâncuşi. Aceştia au vrut să  fotografieze. Ars, supraveghetorul de sală a strigat că nu este voie; străinul nu prea înţelegea; a venit un şef şi i-a explicat că trebuie să aibă aprobări şi să plătească! Acum, la Paris, domnilor manageri români, miile de vizitatori aşteaptă la rând nu numai să vadă ci şi să facă o poză cu Gioconda! Iată şi aici diferenţa de care vorbeam mai sus.  Asta ca să simplificăm lucrurile. În cazul lui Brâncuşi, dacă este ceva de regretat, apoi este faptul că noi am ratat şansa de a avea măcar o parte din patrimoniul aflat în atelierul sculptorului. Şi am avut posibilitatea. Artistul a avut chiar iniţiativa unor discuţii, numai că autorităţile române nu au manifestat interes! Ca şi la recenta licitaţie cu câteva opere ale românului Brâncuşi. Avem atâtea să ne reproşăm! Pentru că ,,nu dăm importanţă” cum spunea Jean-Yves Conrad, iar acesta este un păcat mai mare decât cel al francezilor când ne ignoră.

Martha Bibescu s-a bucurat de admiraţia şi de prietenia lui Claudel (,,această doamnă este un mare scriitor francez”), Proust (,,opera sa se adresează în egală măsură tuturor sensurilor, stârneşte  chiar şi inteligenţa filosofică”), Cocteau (,,ea are tactul sublimului, claritatea misterelor, evidenţa inegalabilului”) sau Mauriac (,,ceea ce este unic – şi mă minunează – este maniera în care scriitoarea aplică o arta franţuzească atât de subtilă la o materie bogată şi tulburătoare”). Un român bogat, Georges de Bellio (Bellu, cel pe banii căruia s-a făcut cimitirul din Bucureşti) a fost mecena pentru artiştii impresionişti. Românul George Georgescu a fost, după 1924, dirijorul Orchestrei Conservatorului din Paris. Reputaţia actriţei Elvira Popescu a fost atât de mare încât la funeraliile din 14 decembrie 1993 au participat fostul preşedinte Valéry Giscard d’Estaing. Cât de mult ne mai interesează astfel de informaţii? Aceşti mari creatori şi câţi alţii încă aparţin patrimoniului naţional. Nu există români din ţară şi români din afară. Există români. Problema nu ţine de sensibilitatea pentru trecut, la care noi suntem din ce în ce mai deficitari, ci de grija pentru conservarea memoriei.

O chestiune adiacentă este una de imagine cum se zice mai nou. În istorie, noi, romanii, cum îi privim pe francezi? Ceea ce s-a întâmplat în ultimii ani mă face sa cred ca ne-am îndepărtat destul de mult de ei, fără nici un beneficiu. Si nu cred ca cineva poate susţine că ne-am fi găsit prieteni noi mai buni decât francezii. Refuzul Parisului de a ne da acordul pentru intrarea României în spaţiul Schengen ne irită. Pe bună dreptate dacă vedem lucrurile numai prin prisma intereselor noastre. Dar, obiectiv vorbind, este nedrept? Greu de demonstrat. Nedumirirea vine când îţi pui întrebarea firească: de ce apar astfel de schimbări de atitudine la prietenii sau partenerii noştri? Să se fi plictisit francezii să ne mai aibă alături de ei? Nu mai au răbdare cu noi, ei care ne-au adus în Uniunea Europeană în ciuda rezervelor altora! Cine este de vină că noi ieşim din când în când din istorie sacrificând esenţialul? O facem cu lejeritate şi cu preţul tulburării perspectivelor  pe care, cum se vede, le abandonăm înainte de a le fixa. Suntem ciudaţi! În substanţa legăturilor noastre cu Franţa s-au amestecat ingrediente de tot felul. Grigore Gafencu, şi el unul dintre cei care au făurit acea Românie la Paris, consemna în Jurnalul lui un episod de răceală petrecut prin iunie 1931: ,,Şovăieli în politica noastră externă. Un ,,malaise” în relaţiile cu Franţa. Comentariile presei franceze cu prilejul formării noului guvern au supărat cercurile oficiale şi, mai ales, Curtea (regală de la Bucureşti, n.n.). Nae Ionescu, oficiosul Palatului, răzbună onoarea prietenilor atacând Franţa. Tema lui Nae: Nu avem datorii de recunoştinţă faţă de Franţa, am fost ajutaţi, am ajutat, suntem chit. Nu avem, de asemeni obligaţia de a păstra totdeauna o alianţă, dacă nu mai corespunde realităţilor”. Cum întâmplarea de atunci seamănă cumva cu cele prin care trecem astăzi, îmi îngădui să citez în continuare din Gafencu: ,,În ce priveşte politica noastră externă nu poate fi un moment mai rău ales decât cel de azi când, în afară de Franţa, întreaga Europă e în primejdie de a se prăbuşi, pentru a ataca sistemul nostru de alianţe şi pentru a slăbi sentimentul de răspundere al Franţei faţă de noi. E o inconştienţă” .

Are perfectă dreptate şi astăzi.

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*