Biserică, stat, spital…

Deşi asistăm la un adevărat pogrom al statului portocaliu împotriva românilor, Biserica Ortodoxă Română tace. Nu suflă o vorbă, chiar dacă enoriaşii ei sunt supuşi tot mai des opresiunilor venite şi dinspre cizma verde a partenerului de guvernare al aceluiaşi stat portocaliu. Nu protestează şi nu vrea parcă să-şi regăsească rostul întru apărarea românismului, chiar dacă toţi acei piloni pe care se clădeşte fiinţa noastră naţională, de la Educaţie la Sănătate, sunt măcinaţi şi amestecaţi într-un nămol alogen din care nicicând să nu se mai poată ridica fiinţa românească.

Tot mai des suntem puşi în faţa acţiunilor radicale ale veneticilor. Unele având iz hortist, altele născute din frustări şi răzbunări tembele, dar toate vizând acelaşi scop. Exterminarea românismului.

Biserica noastră tradiţională tace de prea multă vreme. Absentează în mod voit din spaţiul public în vremurile de adevărată restrişte pentru enoriaşii ei. Nu a avut un cuvânt de spus în faţa măsurilor economice aberante care au destructurat firava bunăstare care începuse să se clădească în România. Nu a protestat nici în clipa în care Învăţământul a fost sfârtecat pentru a i se pune petice ungureşti. Iar în vreme ce românii sunt umiliţi şi nenoriciţi, şi nu doar pentru o viaţă, în vreme ce un întreg neam este scufundat în lipsuri şi timorat tot mai făţiş de batjocoritoarea pecingine de la putere, biserica îşi vede liniştită de treburile ei.

Pentru că roata bunăstării ei se învârte. Pe de o parte cu bugetele crescute pentru feţele bisericeşti chiar în vremea în care viermele recesiunii muşca din puţinul avut al simplilor oameni, pe de cealaltă parte din aplecarea şi căutarea tot mai febrilă a bisericii de către cei ce-şi pierd nu doar reperele unei vieţi întregi, ci şi ultimele speranţe.

Biserica nu a avut nimic de spus nici în momentul în care puterea criminală a decis închiderea spitalelor. A tăcut, îndreptându-şi discret atenţia spre alte griji. Şi nu a avut nici o reacţie, iar asta doare cel mai rău, nici măcar în clipa în care au apărut primele victime ale monstrului cu chip portocaliu.

Tace şi capul ei, tac şi feţele bisericeşti din localităţile vizate de un troc politic care a ajuns acum la îndepărtarea fizică a neamului românesc de pe aceste pământuri.

Toţi aceştia tac, chiar dacă biserica se lăuda, nu cu multă vreme în urmă, că se va îngriji şi de sănătatea fizică a enoriaşilor ei, urmând să asigure pe lângă sfintele lăcaşuri adăposturi şi unităţi sanitare. Ce frumos suna tot! Căci, menirea bisericii nu e doar să topească resturile de ceară ale lumânărilor nearse ori să-şi înghesuie tiparniţele prin beciuri, nici aceia de a face afaceri cu păduri, şi câte uscături se găsesc printre feţele bisericeşti nu mai încape vorbă!, doar pentru a-şi asigura pentru sine prosperitatea…

Acum era momentul să apară în faţa românilor pentru a suplini ceea ce statul şi autorităţile locale nu mai vor să asigure. Ar fi putut rupe din averile ei pentru o cauză cu adevărat nobilă. Ar fi putut întinde o mână de ajutor spre pacienţii abandonaţi în spitalele lovite de urgia urii portocalii. Ar fi putut aduce, acolo unde sătenii şi-au rupt din puţinul lor pentru a asigura d’ale gurii sărmanilor lăsaţi de izbeliste de sistemul portocaliu, alinare. Nu a făcut-o. Şi nu s-a interesat nici de copii lăsaţi singuri între zidurile reci ale spitalelor dezafectate.

Biserica nu a voit a-şi atinge măreţia în aceste cumplite zile pentru enoriaşii ei. A uitat de sărmanul bolnav, de cei rătăciţi pe drumurile îndoielii, de medicii şi asistentele batjocorite în acest haos organizat de camarila puterii.

Semnalul refuzului, a demnităţii şi a ridicării împotriva hidrei a venit tot de la cei năpăstuiţi.

Medicii, asistentele, infirmierele care refuză să plece. Şi care redeschid spitalele aidoma unor unităţi de campanie în vreme de război. Cu pasiune şi dăruire, cu aplecare spre cele mai înalte virtuţi pe care pecinginea degeaba a încercat a ni le ironiza, denigra şi nega, ele sunt acolo în fiecare dintre noi.

Semnalul a fost dat. Şi este mult mai mult decât altruism.

Spre aceste locuri ar trebui să se îndrepte acum biserica. Ar putea da dovada adevăratei sale meniri, căci, dacă în secuime s-ar fi închis un spital, bisericle minoritare le-ar fi preluat de îndată.

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*