Când Emil Boc a ieşit la rampă să ne anunţe că vom ieşi din recesiune, băşcălia a atins apogeul. În fapt, Emil Boc a luat teoria economică şi a inversat-o. Pentru că, în mintea lui, aşa funcţionează raţionamentele. Ce se poate citi de la stânga la dreapta, se poate silabisi şi invers. Ce raţionamente? Ce judecăţi de valoare? Când lama joagărului nu mai taie, o răsuceşti şi gata! Cam aşa şi în teoria economică „bocciană”.
E drept, ceva-ceva ştia el! Că a tras cu urechea la sala de fitness unde vin buticarii mai înstăriţi să asude, între două teorii economice, „la bandă”. Iar lucrurile aveau la bază un sâmbure de adevăr: faptul că două trimestre consecutive de scădere economică pot defini intrarea în recesiune. Aşa că, exact ca la frizerie, alt loc de unde premierul se lăuda că îşi ia informaţii „reale”, din piaţă, şi unde a văzut felul în care bărbierul întoarce dintr-o mişcare briciul şi taie mai bine, dar nu pe unde i-ar fi fost de trebuinţă ţării, Emil Boc a avut o revelaţie. Păi’, dacă prindem la statistică două trimestre „pe creştere”, înseamnă că am ieşit din recesiune, nu?!
Ce importanţă au faptele în crunta lor realitate? Pe cine interesează că în pragul „ieşirii” din recesiunea „de aprilie”, ţara este şi mai împovorată? Că sărăcia a devenit un numitor comun, iar de acum subzistenţa începe să se insinueze chiar şi în familiile care până mai ieri trăiau ceva mai bine.
Iar trist este că nici măcar ultimul „mohican” din sfera celor ce ne conduc destinele, tace. Şi nu doar că tace, dar se pare că le şi face împotriva noastră…
Guvernatorul BNR, căci numai despre el mai putea fi vorba, nu ne avertizează asupra falsităţii ideilor ce vin de la guvern. Desigur, nici nu ne-ar fi de prea mult folos încă un avertisment teoretic în condiţiile în care ţara simte oricum adevăratele „statistici”.
Nenorocirea e însă alta! Din motive ce ne scapă, dar pe care le putem cuprinde între interesul de a-l lăsa pe Emil Boc să cadă capcană propriilor aroganţe economice (chit că între timp ţara se duce de râpă) şi intenţia, tot mai probabilă, de a ţine ţara captivă nămolului economic mascat sub justificarea „crizei finaciare”, acţiunile guvernatorului devin tot mai dubioase..
Pentru că, dacă lipsa declaraţiilor dinspre Banca Naţională privind aberaţia discursurilor lui Emil Boc ne-ar putea lăsa indiferenţi, sub scuza că nici un bancher nu vrea să-şi mozolească manşetele cu graffitiul imbecilităţilor, totuşi, acţiunile BNR nu pot fi trecute cu vederea.
Incompetenţa, răutatea şi aplecarea spre servirea altor interese a acelora ce ne conduc de la Palatul Victoria şi Cotroceni nu mai trebuie argumentate. Sunt mult prea evidente măsurilor pe care le-au aplicat în încercarea de a-i pune ţării un căpăstru al cărui frâie să fie trase de alţii.
Dar, să asistăm acum şi la şuturile deloc mascate ale Băncii Naţionale la fluierul piciorului slăbit pe care se mai sprijină economia ţării, este parcă prea mult.
Ultimele şanse veneau din două direcţii: atragerea investiţiilor străine şi stimularea exporturilor româneşti. Sau, viceversa, pentru a înţelege şi corigentul de la Palatul Victoria despre ce este vorba.
Amândouă măsuri, ca mod de „activare”, stăteau în mâinile guvernului. În schimb, pentru treaba mult mai dificilă a desfiinţării şi acestor şanse mai era nevoie, pe lângă incompetenţa guvernului, de un mecanism. Banca Naţională a României.
Pentru că, în vreme ce alungarea investitorilor era o treabă simplă pentru guvern, prin creşterea taxelor şi impozitelor, de exemplu, sugrumarea exporturilor româneşti necesita un mecanism mai complicat. O „corecţie” ce putea veni doar dinspre BNR, singurul deţinător al mecanismului necesar: manipularea cursului de schimb.
Şi asta pentru că, în vreme ce politicile guvernamentale de alungare a investitorilor dădeau rezultate, revenirea celorlalte economii europene au început să apese uşor pârghia ce mai putea ţine România la suprafaţă: exporturile. Economiile din jur îşi revin, pieţele se refac, iar exportul românesc îşi reia, prin acţiunea celorlalte economii, creşterea. Iar odată cu el, fără a avea însă suficienţa de a ne scoate din criza în care ne-a aruncat guvernul, ţara poate reintra pe un trend uşor ascendent.
În aceste condiţii, de câteva săptămâni asistăm la manipularea cursului valutar, cu o rată de schimb aparent excepţională, dar care, în mod real, sufocă exporturile. Şi chiar dacă este evident că nivelul cursului este artificial, aproape la fel de artificial ca în urmă cu două decenii, BNR menţine acest curs prin cheltuirea unor sume enorme din rezerervele pe care le-a făcut inclusiv pe seama împrumuturilor de la FMI, nimeni nu vorbeşte.
Nimeni nu acuză BNR de această acţiune anti-românească. Când aveam nevoie de bani, iar ţara se împrumuta la dobânzi cumplite, Mugur Isărescu nu dădea drumul nici măcar unui leu din rezerva pe care o păstoreşte.
Mulţi au crezut atunci că este o politică prudenţială, pentru a menţine rotund fişicul de bănet, nu atât pentru vremurile ce veneau, cât, mai ales, pentru a păstra nivelul de dividente încasat pe seama acestui capital. Acum, BNR a intrat în această resursă pentru a menţine cursul leului la un nivel nefiresc. Un curs care, în vreme ce îi bucură pe speculatori, nu face altceva decât să sufoce posibilităţile reale ale exportului, firmele româneşti încasând în termeni reali, la acelaşi nivel al valorii exportate, un echivalent în lei semnificativ mai mic.
Lasă un răspuns