Se pune tot mai des întrebarea: putem vorbi în mod real de o dictatură a actualului regim sau, în fapt, asistăm la constrângerile venite dinspre o putere ce reprezintă doar o expunere extrapolată şi caricaturală a percepţiei de preşedinte-jucător pe care vrea să o transmită Traian Băsescu? Un preşedinte care vrea să demonstreze aparenta lui „mână de fier”.
Încă nu ne aflăm într-o dictatură. Suntem însă chiar la marginile ei, acolo unde, ca într-un vârtej distrugător, au fost antrenate acţiunile premergătoare întronării unei posibile „dictaturi luminate”. În primul rând, prin decribilizarea presei, atât prin introducerea în dezbaterea publică a subiectelor facile, penibile şi triviale, cât şi prin avansarea „pe sticlă” a unor analişti lipsiţi de fond, a fătucilor lipsite de orice talent jurnalistic ori strecurarea pe posturile de şefi al unor publicaţii a unor indivizi cu mutre tâmpe şi inteligenţă îndoielnică. Apoi, prin restrângerea posibilităţilor de exprimare a societăţii, prin destructurarea pieţei muncii, exercitarea de presiuni asupra mişcărilor sindicale şi generalizarea unor vinovăţii individuale, acţiuni derulate în paralel cu un proces bine coordonat de timorare a cetăţeanului de rând. Simplul om pus în faţa unor situaţii în care, nu să tremure doar pentru rostul şi posibilităţile sale pentru ziua de mâine, ci şi pentru cele de azi.
E adevărat, nu ne aflăm încă într-o dictatură „ca la carte”, având toate acele manifestări patologice şi megalomanice specifice. Dar asta nu înseamnă că lucrurile nu pot degenera. Nu înseamnă că nu suntem deja mult prea aproape de ultima linie. Căci, vorbim deja de o degradare a situaţiei de o aşa manieră încât percepţiile ne vor fi înşelate până în clipa fatidică.
Nu vorbim de o dictatură în felul clasic poate şi pentru faptul că uităm un lucru. Nici un dictator nu s-a manifestat de la bun început în acest fel. Cu toţii au fost percepuţi iniţial ca personaje cu „mână de fier”. Apoi indivizi cu apucături forţate, dar încă liniştitoare pentru o societate adusă între timp în stare vegetativă, prin sugrumarea sub grijile zilei.
În primul său mandat, Traian Băsescu nu ar fi putut deveni un dictator. Acum, însă, când se apropie de sfârşitul jocului, şi de sorocul „şanselor” sale, cu totul altfel stau lucrurile. Cercul „transformării” se închide, căci, aflat în faţa sfârşitului de drum, Traian Băsescu nu mai are ce să piardă. Şi va încălca limitele constituţionale tot mai apăsat şi provocator. Cu mult peste ceea ce a făcut în vremea în care se afişa drept „preşedinte-jucător”.
Astfel, nu primul mandat, nici măcar jumătatea celui de al doilea au fost cu adevărat periculoase pentru iniţierea unei transformări a mitocăniei şi impertinenţei în grotescul dictatorial. Ci, tocmai începutul sfârşitului de mandat. De aici, întunecarea raţiunii poate genera şi hrăni adevăraţii monştri.
Iar fondul actual este extrem de favorabil. Pentru că „îndreptarea” poate veni doar din două direcţii. Dinspre ţară, dar, în afara a ceea ce considerăm acum legal, ori dinspre clasa politică.
Ţara, însă, ca mijloc de înlăturare a conducătorului său, iese din discuţie. Înfometată, sărăcită şi rătăcită între gândurile morbide generate de neputinţa asigurării subzistenţei, ea nu mai are forţa necesară. Forţa sa, ca mulţime, se rispeşte la cozile pentru ajutoare ori la reducerile de preţ ale aşa-ziselor „megaoferte” alimentare.
Aidoma situaţiei de acum două decenii, oamenii nu mai au timp să-şi canalizeze energia din ei la nivel de mase pentru că sunt ţinuţi la cozi. Sunt timoraţi şi ameninţaţi, expediaţi la fel şi fel de rânduri pentru a-şi consuma eventualul surplus de energie a revoltei. Medicii sunt puşi să depună hârţoage la fel şi fel de ghişee, pentru a nu avea timp să protesteze. Actorii şi jurnaliştii, hăituiţi o dată cu declaraţiile pe drepturi de autor, sunt împinşi acum, sub ameninţarea verificării retroactive a banilor încasaţi, în noi şi noi hăţişuri. Suntem transformaţi, de la opincă la vlădică, în neam de infractori, inclusiv prin acuzele făţişe ale preşedintelui.
Dar, neputinţa cea mai mare, şi mai îndreptăţit a fi reproşată, vine dinspre clasa politică din partea sa de opoziţie. De acolo plecau ultimele speranţe ale iniţieri, legale şi constituţionale, a procesului de înlăturare a demonilor puterii. Dar şi aici asistăm la manifestarea subversivă a letargiei. Nu una indusă, ci, şi mai dramatic, autoimpusă…
Asistăm la noi umilinţe ale clasei politice. Şi dovezi ale lipsei curajului în rostul de a juca în mod cinstit faţă de ţară. După ce Victor Ponta a făcut acum câteva luni pasul înapoi, renunţând, deşi este preşedintele celui mare partid la o posibilă candidatură la funcţia supremă în favoarea „alesului” liberal, devenit partener în alianţa penibilului asumat, acum, Crin Antonescu bate la rându-i în retragere.
Am putea spune că liberalii au o mare problemă: parlamentarul lor la „fără frecvenţă”, preşedinte de formaţiune, a fost înghenuncheat de laşitate. Căci este puţin probabil să fi căzut tocmai acum pradă unei crize de moralitate, având revelaţia faptului ca eventuala funcţie de preşedinte al ţări nu poate fi exercitată la „ff”, în mod similar celei de parlamentar. Şi este la fel de puţin probabail ca Antonescu să fi înţeles că nu este potrivit acestui rol. Este o iluzie chiar şi gândul că liderul PNL ar fi conştientizat, la fel de brusc, falsitatea construcţiei USL. De fapt, suntem în faţa unei renunţări asumate, parte a jocului menit să finalizeze construcţia dorită de Traian Băsescu.
De aceea, putem spune că nu mai suntem în pragul vizuinii demonilor puterii, ci aproape că am fost împinşi înlăuntru. Acolo unde s-ar putea să fie cu adevărat imposibil să mai ripostăm. Căci, în mijlocul demonilor, nici măcar ridicolul dans al pinguinului, servit pe post de surogat al dreptului de a prostesta, nu va mai fi permis.
Lasă un răspuns