Citeam într-un ziar că acei „oameni minunați” din ministerul învățământului vor să renunțăm la istoria noastră și să introducă istoria altei țări. Eu mă întrebam: de ce? Această practică se numește „reeducare ideologică prin manipulare istorică” sau, în termeni mai preciși, „imperialism cultural și epistemic”. Atunci când o instituție de învățământ elimină istoria autohtonă a unei țări și o înlocuiește cu istoria unei alte națiuni, se comite un act de „colonizare a minții” – nu prin forță militară, ci prin controlul cunoașterii. Acest proces distruge identitatea colectivă, slăbește conștiința națională și creează generații care se simt străine în propria țară. În istorie, astfel de practici au fost frecvente în timpul imperiilor coloniale. De exemplu, în perioada colonială, puterile europene au impus popoarelor colonizate o educație care glorifica metropola și desconsidera cultura locală. În India britanică, în Africa francă sau în America Latină- spaniolă, școlile au fost instrumente de asimilare, unde copiii erau pedepsiți pentru vorbirea limbii materne și învățau că civilizația lor tradițională era „primitivă”. Astăzi, în contexte post-imperiale sau în state cu tensiuni etnice, aceeași tactică poate apărea sub forma unei politici educaționale centraliste care neglijează sau marginalizează istoria unor grupuri etnice, regionale sau naționale. Dacă, de exemplu, într-o țară multietnică, școala națională promovează exclusiv istoria unui singur grup dominant și ignora contribuțiile și trăirile altora, acest lucru este o formă de „excludere simbolică” și ”viol istoric”. Consecințele sunt profunde: tinerii pierd legătura cu rădăcinile lor, dezvoltă o imagine distorsionată a lumii și devin mai ușor de manipulat politic. Mai mult, lipsa unei istorii naționale autentice slăbește coeziunea socială și poate alimenta resentimente care duc la divizare sau conflict. Rezistența la această formă de dominație trece prin „reafirmarea pedagogică a memoriei naționale”, prin recuperarea surselor istorice locale, prin diversificarea istorică și prin promovarea unei educații critice care să încurajeze întrebarea, nu doar memorarea. Doar o școală liberă poate forma cetățeni liberi.
Istorisirea propriei istorii este nu doar un drept, ci o condiție a suveranității culturale și a demnității umane. Fostul meu profesor de Educație fizică, domnul profesor Lucian Mihăiescu, căruia îi port foarte mult respect pentru faptul că nu am învățat să fac doar sport (cu dânsul am făcut gimnastică) de la dânsul am învățat să devin și om. Într-o zi îmi spune la telefon: „vor să înlocuiască în școală și orele de sport”. Iar mă întrebam: de ce…? Sportul este cel mai bun „medicament” pentru un copil, pentru un tânăr. Există o logică să scoți din programa școlară orele de sport? Răspunsul este categoric: nu. Eliminarea orelor de educație fizică din programa școlară contrazic principiile unei educații echilibrate și sănătoase. Într-o societate tot mai sedentară, în care copiii petrec ore întregi în fața ecranelor, sportul școlar devine mai important ca oricând. Orele de sport nu au doar rolul de a menține copiii activi fizic, ci contribuie semnificativ la dezvoltarea lor psihologică și socială. Prin jocuri și exerciții fizice, elevii învață cooperarea, disciplina, respectul față de reguli și capacitatea de a lucra în echipă. Aceste competențe sunt esențiale și în afara terenului de sport, influențând modul în care copiii interacționează în clasă și în societate. În plus, studiile arată că activitatea fizică regulată îmbunătățește concentrarea, memoria și performanța școlară. Corpul sănătos sprijină mintea sănătoasă. Prin urmare, reducerea orelor de sport nu doar că nu ajută la creșterea randamentului școlar, ci poate avea efecte negative asupra sănătății copiilor – obezitate, anxietate, tulburări de somn sau lipsa de motivație. Unele argumente în favoarea eliminării acestor ore se bazează pe necesitatea de a aloca mai mult timp disciplinelor „principale” precum matematica sau limba română.
Totuși, această abordare este reductivă. Educația nu trebuie să fie doar despre cunoștințe cognitive, ci despre formarea unui om integral. Ora de sport nu este o pierdere de timp, ci o investiție în sănătatea fizică și emoțională a viitoarei generații. În loc să eliminăm orele de sport, ar trebui să le valorificăm, să le facem mai atractive și mai inclusive. Școala nu trebuie să pregătească doar elevi buni la teste, ci oameni echilibrați, conștienți de importanța unei vieți active. Prin urmare, scoaterea orelor de educație fizică din programă este o decizie lipsită de logică, contraproductivă și dăunătoare pe termen lung. Sănătatea copiilor nu este un lux – este o prioritate. Dar cine mai știe în această lume „nouă”…? Prioritatea numărul unu este un război nedorit de nimeni și în care omul a devenit doar mașinăria de vot a organelor „competente”. Nu mai avem nevoie de oameni educați. Avem nevoie doar de cei care spun: Da, să trăiți…!
Dar să fie pace!
