În secolul XX avem consemnate trei state românești în Europa: România, Rep. Molddova și Principatul Pindului, statul românilor sud-dunăreni care a avut o scurtă existență în primul război mondial, dar a durat trei ani în cel de-al doilea război mondial, când a fost reînființat de o parte din intelectualii Tesaliei și Epirului. Primul Război Mondial a transformat Peninsula Balcanică într-un teatru de luptă important și sângeros, regiunea fiind disputată de marile puteri ale vremii. Grecia, divizată intern între facțiunea pro-Antanta condusă de Eleftherios Venizelos și facțiunea pro-germană a regelui Constantin I, a fost ocupată parțial de trupele aliate, ceea ce a creat un vid de putere și a încurajat diverse grupuri etnice să-și manifeste aspirațiile naționaliste, printre ele valahii. Încă de la începutul lui 1916 Italia a început să adopte o politică vehement anti-greacă. Numeroasele incidente de frontieră italo-grecești din nordul Epirului, dar și campania anti-italiană dusă de presa greacă au fost simptome evidente ale tensiunii crescute dintre cele două state. În timpul verii lui 1916, forțele expediționare italiene și-au continuat marșul spre sud și treptat au alungat trupele regelui Constantin din sudul Albaniei, proces încheiat în decembrie 1916. Zona de sud-est a Albaniei, regiunea Korcea, a ieșit și ea de sub controlul Greciei, trecând (odată cu 10 decembrie 1916) sub ocupație franceză. Se năștea astfel „Republica de la Korcea”, o autonomie aromână, total necercetată de istoricii români. Înaintarea armatei italiene în zona de sud a Albaniei a fost și o modalitate prin care Roma dorea să limiteze influența tot mai mare a mișcării venizeliste din Grecia, văzută drept o manifestare a intereselor franceze în Balcani.
Preconizata avansare armată italiană în regiunea Pindului l-a determinat pe ministrul plenipotențiar român de la Atena, Nicolae Filodor, în 13 martie 1917 să solicite ministrului de externe al României să intervină pe lângă guvernul italian. Diplomația română era interesată să obțină de la aliatul italian protecția și ajutorul populației aromâne din regiunea Pindului ce se afla în acel moment în majore lipsuri de provizii alimentare. România lui Carol I zeci de ani a finanțat școlile și educația românească, precum și presa locală de limbă română instituind și un inspector școlar general român, renumitul Apostol Margarit supranumit de localnici „apostolul românilor”. Consulul român de la Ianina, Dimitrie Mincu era și el extrem de preocupat de soarta comunităților aromâne din zonă lovite de blocada Antantei asupra țărmului Greciei ce dura deja de mai bine de șase luni, raportând către superiorii săi de la Iași în 5 mai 1917 că pe tot cuprinsul Epirului lipseau cu desăvârșire alimentele de bază mai ales grâul, iar prețurile exorbitante au dus la o foamete generalizată. Valahii pur și simplu mureau de foame. Intervențiile sale hotărâte din primele luni ale lui 1917 pe lângă consulul italian de la Ianina Domenico Nuvolari au dat rezultate concrete. Localităților aromâne din Epir li s-au făcut o serie de concesii din partea administrației italiene din proximitate, fiindu-le înlesnite aprovizionarea cu cereale de la Konița, Arghirocastro și Santi Quaranta la prețuri foarte mici, fapt ce le-a salvat de la foamete. Consulul Mincu a încercat de asemenea să sensibilizeze pe anumiți oficiali italieni relevându-le importanța elementului aromân din regiunea Pindului si solicitându-le totodată un avans militar care să cuprindă cât mai multe așezări aromâne din Epir. Spectrul formării unui „canton” deosebit, compact locuit de aromâni sub protecție italiană unde instrucția școlară urma a se face doar în limba maternă a populației locale asemenea modelului adoptat în Albania în regiunile aflate deja sub administrație italiană, a crescut interesul aromânilor pentru un asemenea deziderat, visat de localnici de sute de ani.
În acest context de speranță și exuberanță națională, aromânii din munţii Pind anunţau în vara lui 1917 că şi-au creat propriul stat, cu capitala la Aminciu (Meţovo), prin telegramele pe care le-au trimis, din Samarina, lui Ion I. C. Brătianu, cât şi miniştrilor de externe ai Antantei, adică Franţei, Angliei, Italiei, Rusiei şi SUA. În acest context, aromânii, o populație romanică răspândită în mai multe țări balcanice, inclusiv Grecia, Albania și Macedonia, încă din vremea imperiului roman de răsărit au nutrit de asemenea dorința de a-și afirma identitatea culturală și de a obține o anumită formă de autonomie. Această dorință era alimentată de sentimente de frustrare față de politicile de asimilare promovate de statele naționale din regiune, în special Grecia, dar și de speranțele generate de discursul wilsonian privind autodeterminarea popoarelor. Înteresant că aromânii s-au adresat lui Brătianu susținând că au înființat un stat românesc. Aromânii din Munții Pind, o comunitate majoritar transhumantă dar și pastoral-agricolă – au reușit să-și păstreze limba, cultura și identitatea distinctă de-a lungul secolelor, cu sprijinul statului român începând cu domnia lui Cuza, dar și prin toleranța Imperiului Otoman la începutul secolului XX. Cu toate acestea, ei s-au confruntat cu presiuni din partea statului grec de a se integra în societatea majoritară, presiuni care s-au intensificat în secolul al XIX-lea și mai ales începutul secolului al XX-lea. În același timp, aromânii au fost influențați de ideile naționaliste care circulau în Europa, iar unii dintre liderii lor au început să militeze pentru o formă de autonomie culturală sau politică și chiar statală. Pentru aromâni statul român era fratele mai mare.
În acest context, un grup de lideri aromâni, printre care se numărau personalități precum dr. Dimitrie Diamandi, Ianaculi Dabura și Tache Nibi, au decis să profite de prezența trupelor italiene în regiune și să proclame autonomia Pindului într-un areal montan și relativ izolat. A rămas în istorie ca „Republica de o zi”. În iulie 1917 trupele italiene venite din sud au eliberat zona muntoasă a Pindului, fiind întâmpinate cu mult entuziasm de aromânii care erau conştienţi de originea lor latină. Cu acea ocazie, fruntaşii din o serie de sate au convocat la Samarina un congres naţional, la 27 iulie, unde au decis organizarea sub forma unei republici a românilor din Pind şi Zagor. La 29 august 1917, la Samarina, a fost proclamată autonomia Pindului, cu intenția de a crea un canton autonom sub protecția Italiei. S-a format un comitet provizoriu pentru a administra regiunea și a negocia cu puterile aliate, iar un steag cu lupoaica romană a fost adoptat ca simbol al originii latine a aromânilor. Potrivit lucrării „Evenimentele din iulie-august 1917 în regiunea munţilor Pind” de Stoica Lascu, prima telegramă a fost expediată la Iaşi premierului român I.I.C. Brătianu. Era semnată de primarii şi delegaţii a o serie de sate precum Samarina, Abela, Perivole, Aminciu, Băiasa, Turia, Breazna, Dobrinova. În telegramă se arăta: `O mare întindere de pământuri ocupate de popoare străine ne despart, însă inimile noastre bat la fel cu ale voastre… pentru aceleaşi aspiraţii şi pentru acelaşi ideal`. La 30 iulie 1917 o nouă adunare a avut loc la Abela unde s-a manifestat şi un Consiliu al delegaţilor poporului român (un fel de parlament local) format din 23 de membri, între care G. Papapericle, Z. Araia, G. Zdrula, C. Mihadas, (bunicul poetului clujean Teohar Mihadaș), G. Papatanasi ş.a. Apoi au ales un Comitet diriguitor compus din şapte persoane: Dr. Demetru Diamandi, Ianaculi Dabura, Mihali Teguiani, Tache Nibi, Zicu Araia, Alcibiade Diamandi şi Sterie Caragiani, perceput de localnici ca și guvern național. Dintre toate personalitățile semnatare a ieșit în evidență figura proeminentă a lui Alcibiade Diamandi, care a devenit ulterior șeful statului Pind în cel de-al doilea război mondial.
Noile autorități din Pind au trimis telegrame amabasadelor străine și reprezentanților diplomatici ai marilor puteri pentru a face cunoscut noul stat. Telegramă către consulul Franţei la Ianina este sugestivă în acest sens. Era semnată de 26 de lideri locali, printre care T.M. Nicolau, Directeur de l’école roumaine, Démétre Papahagi, Sterie Georgescu, Milt. Manakia, Toli Tullio, George Scrima, Mihail Belibaşi, George Caragiani: À. S.E. le Consul de France à Janina, Les représentants Roumains des villages du Pinde, réunis à Metzovo, se permettent d’envoyer les plus sincères felicitations à V. Excellence et à la grande nation française, qui a donné au monde entier un si grande exemple de vertu militaire et prient encore V.E. de se rappeler la nationalité des Roumains du Pinde, occupée en ce moment par la vaillante armée italienne. Il seront bien hereux si ces sentiments spontané et sordiaux peuvent être transmis au grand Gouvernement français. Sguardo retrospettivo sul movimento nazionalista dei Macedo-romeni nella Penisola Balcanica (Società di Cultura Macedo-Romena Bucarest), «Bucovina», I.E. Torouţiu, Bucureşti, f.a. /1940/, p. 28. Dintre cele mai sugestive telegrame transmise de reprezentanții nouluui stat este cea transmisă Italiei: Telegramă a Comitetului Provizoriu de la Samarina către Comisarul General al Italiei la Ianina, dr. Francesco Fazzi, Faţă de noua ocupaţiune grecească, ce ne ameninţă, şi care a fost iniţiată la Abela prin acte de abus de putere şi de represalii, populaţia română din Pind, resculată ca un singur om, şi înaintea unor meetiguri impunătoare, a proclamat independenţa sa, sub protecţiunea Italiei. Ea a sfinţit printr’o ceremonie religioasă steagul său, simbolul libertăţii şi civilizaţiunei latine şi s’a ales un comitet provisoriu. Reînoind jurământul sacru ce-l făcusem înainte, declarăm lumei că, luăm armele în mână pentru ca să ne opunem la ori-ce încercare de a fi subjugaţi din nou, sub urgisită stăpânire grecească. Vom vărsa sângele nostru până la cea din urmă picătură, ca să alungăm pe străinul din munţii noştri. Trăească Pindul indipendent! Trăească Italia! Comitetul provizoriu: Doctor Dimitrie Diamandi, Ianaculi Dabura, Mihali Teguiani, Tachi Nibi, Zicu Araia, Alcibiadi Diamandi, Sterie Caragiani. (Arhiva Ministerului Afacerilor Externe. Fond 71/1914. E2. Partea II, vol. I, f. 356v.-357f.).
O serie de documente și mărturii ale vremii ne oferă o perspectivă mai amplă dar nu exhaustivă asupra evenimentelor din Munții Pind. Circulara consulului României la Ianina, datată 17 iulie, reflectă o atitudine precaută a statului român față de mișcarea aromânilor, recomandând instituitorilor români din regiune „prudență și rezervă”. Cu toate acestea, scrisoarea directorului Școlii Române din Turia, N. Nibi, datată 23 iulie, exprimă un entuziasm naționalist și hotărârea de a lupta împotriva dominației grecești. Totodată, telegrama trimisă de primarii și delegații aromânilor din Munții Pind către Ion I.C. Brătianu, prim-ministrul României, la 27 iulie, evidențiază dorința de a obține sprijin și recunoaștere pentru cauza lor. De asemenea, au fost trimise telegrame către șefii de state și miniștrii de externe ai puterilor aliate, inclusiv Statele Unite, Anglia, Franța, Rusia, Italia și Belgia. Cu toate acestea, atât consulul României, cât și cel al Italiei la Ianina s-au distanțat de acțiunea aromânilor, afirmând că nu au aprobarea nimănui și nu pot fi sprijiniți. Simbolul statului pe care şi-l doreau aromânii era steagul tricolor (roșu, galben și albastru) cu lupoaica romană. De ce? Pentru că lupul era un animal totemic pentru proto-români și reprezenta originea latină a populației de la Roma.
Avem mărturia unui localnic N. Zdrulla despre entuziasmul întemeierii Principatului Pindului. „În afară de comună clerul cu populaţia primesc în urale nesfârşite pe representanţii guvernului italian. Bătrânul Tomescu, unul din apostolii mişcărei naţionaliste din Pind – azi decedat – rosteşte cuvântarea lui de bun sosit în limba latină, pe care o cunoştea perfect. Îi răspunde cu lacrimi în ochi şi plin de înflăcărare comisarul Pastine. Toată ziua, populaţia acestei comune a sărbătorit evenimentul ocupării Pindului de către italieni cu un deosebit fast. Seara au avut loc retrageri cu torţe. Aci a fost ultimul punct unde italienii au aşezat trupe de ocupaţie stabile. La Samarina primirea a fost tot aşa de măreaţă ca şi în celelalte centre ale Pindului. În Zagor populaţia îşi exprima mulţumirea prin delegaţii ei, pe când în Pind întreaga populaţie lua parte la bucuria generală în mod sgomotos. Ultimul post comandat de un ofiţer era la Perivole şi de aci depindeau şi satele locuite de copăceari: Tişte, Silio, Monachiti etc. De postul de la Samarina depindea şi comuna românească Smixi, fără post stabil. Apoi toate aceste detaşamente dislocate erau sub comanda cartierului general pentru Pind cu sediul la Doliani, în Zagor. În timpul ocupaţiei italiene, liniştea a fost deplină în tot ţinutul. Nu s’a semnalat nici un incident între populaţie şi trupă, ceea ce a fost rar în deosebi în ţinuturile Tessaliei ocupate de francezi, unde s’au produs incidente mici între populaţie şi trupă. Populaţia din Pind şi Zagor a ţinut şi un congres în ziua de 27 iulie 1917. Au fost trimise delegaţii la Samarina pentru a examina noua stare de lucruri creată prin ocupaţia italiană. La sfârşitul desbaterilor s’a votat în unanimitate o moţiune în care se cerea o viaţă liberă de stat în forma unui canton aromânesc al Pindului sub protecţia Italiei65. S’a trimis guvernelor aliate hotărârile congresului, cerându-li-se sprijinul lor la desideratele lor enunţate în acel congres. Pe la mijlocul lunei august, trupele italiene primesc ordinul de evacuare a regiunei Pindului. Consternarea şi durerea printre locuitori a fost mare. În urma retragerii locul lor a fost luat de către detaşamentele de jandarmi venizelişti, conduşi fiind de foşti şefi de bandă. Notabilităţile române neputând suporta jafurile şi intoleranţa lor au fost constrânse să părăsească – odată cu italienii – locurile lor de origine, căutând refugiu în Albania de Sud.” N. Zdrulla, Mişcarea aromânilor din Pind în 1917, în „Revista aromânească”, I, nr. 2, 1929 apud Stoica Lascu, Evenimentele din iulie – august 1917 în regiunea Munților Pind – încercare de creare a unei statalități a aromânilor. Documente inedite și mărturii. Studiu istoriografic și arhivistic în Revista Română de Studii Eurasiatice, Anul III, vol. 3, nr. 1-2 / 2007.
Într-o „Convorbire cu d. Guli Papageorge Samarineanu, unul din promotorii proclamării independenţei Pindului”, unul dintre martorii acelor evenimente din fierbinta vară a anului 1917 ne-a lăsat o emoționantă mărturie despre atmosfera independenței Pindului valah: „Zilele trecute o întâmplare mă puse în faţa bătrânului luptător din Pind, Guli Papageorge Samarineanu. Cu părul alb, şi înfăţişarea blândă, nu ştiu de ce lala Guli, în decorul oraşului îţi face impresia unui brad transplantat. Îl văzusem pentru ultima oară în 1917, în cel mai frumos oraş de munte, podoaba Pindului, în Samarina, cu manlicher la umăr, în fruntea unui pluton de alpini italieni, când cu proclamarea independenţei (subl.n.) acestui ţinut. În ochii lui, atunci, se citea acea fericire pe care ţi-o dă numai victoria idealului pentru care te-ai sacrificat o viaţă întreagă. – Ei, acum pot să mor, îmi spuse. Sprijinită de italieni, independenţa noastră e pusă pe picioare solide. Şi sunt fericit că străduinţa şi sacrificiile noastre n’au fost zadarnice. Cât se înşela bătrânul idealist!… Fericirea lui ca şi a noastră, a tuturora, n’a durat nici trei zile (subl.n.) căci aceia în cari ne pusesem toată nădejdea, s’au retras din Pind, înainte ca noi aromânii să avem timp ca să ne organizăm, aşa că le-a fost uşor armatelor greceşti să înăbuşe mişcarea şi să-şi continue, cu şi mai multă ură, prigoana.” (Delapind, Convorbire cu d. Guli Papageorge Samarineanu, unul din promotorii proclamării independenţei Pindului, în „Peninsula Balcanică”, V, nr. 7-8, noiembrie-decembrie 1927, pp. 115-117 (p. 115: fotografie, bust, a intervievatului); recent, republicat (la rubrica Дoкумeнти) în limba macedoneană – Paзгoвop co Гули Пaпaґopґe Caмapинeaну, eдeн oд пpoмoтopитe зa пpoглacувaњeтo нa нeзaвиcнocтa нa Пинд, în „Дoкумeнти”, IV, nr. 3 (15), alunarlu-yizmãciunjlji 2007, pp. 46-48 (trad.: Димo Н. Димчeв). Consulul României şi, respectiv, al Italiei la Ianina s-au desolidarizat astfel de acţiunea aromânilor din Pind, spunându-i lui Alcibiade Diamandi că „pasul lor a fost greşit, inoportun, fiindcă nu e aprobat de nimeni şi nu poate fi sprijinit din nici o parte”. România aliată cu Franța, Rusia și Marea Britanie se temea de complicații într-o zonă preponderent controlată de britanici, oarecum situația s-a repetat peste 24 de ani. Reprezentanţii Atenei au luat măsuri energice împotriva participanţilor la acţiunea naţională, unii fiind arestaţi şi chiar condamnaţi sub acuzaţia de trădare. O serie de fruntaşi au fost nevoiţi să părăsească zona, ajungând ulterior în România. (Gh. Zbuchea, O istorie a românilor din Peninsula Balcanică. Secolul XVIII-XX, Editura Biblioteca Bucureştilor, Bucureşti, 1999, p. 183). Republica românească a Pindului a avut din păcate pentru aromâni o scurtă existenţă. Aromânii au eşuat în tentativa lor, nereuşind să obţină nici măcar o totală independență statală recunoscută sub protectoratul Italiei. Odată cu plecarea trupelor italiene din zonă, statalitatea valahilor sud-dunăreni a luat sfârşit prin venirea unităţilor militare greceşti.
În cele din urmă, tentativa de creare a unui stat aromân în Munții Pind a eșuat. Trupele italiene s-au retras din zonă, iar autoritățile grecești au restabilit controlul, arestând și persecutând pe unii dintre liderii aromâni. Mai mulți aromâni au fost nevoiți să părăsească regiunea și să se refugieze în Albania sau în România. Acest exod a slăbit comunitatea aromână din Munții Pind și a contribuit la declinul identității lor culturale și politice în perioada interbelică. Numeroși aromâni au emigrat în România Mare. Cu toate acestea, proclamarea autonomiei Pindului a fost un act mai mult simbolic decât real la vremea aceia. Liderii aromâni nu aveau sprijinul necesar din partea puterilor aliate, iar trupele italiene nu erau dispuse să garanteze independența regiunii. Mai mult, existau diviziuni interne în cadrul comunității aromâne în ceea ce privește gradul de autonomie dorit și relația cu Grecia. Dar ideea unui stat românesc în Pind a rămas în mintea aromânilor, lucru reconfirmat în timpul celui de-al doilea război mondial, când Italia și România au sprijinit înființarea unui stat al valahilor de la sud de Dunăre.
