Arhiva zilnică: 20 octombrie 2026

„Omisiuni” bolojaniene…

Bolojan a ascuns un deficit bugetar de 14 miliarde de euro. Și l-a ascuns chiar față de Eurostat, care a publicat azi o cifră amețitoare a deficitului bugetar al României: 9,2 la sută pe trimestrul II 2026, ajustat sezonier și raportat la PIB-ul acelui trimestru (date provizorii publicate pe 21 octombrie 2026). Este cel mai mare din UE în acel trimestru (media UE 3,5 la sută, zona euro 3,3 la sută). Fără ajustare sezonieră, același trimestru arată 7,8 la sută. Bolojan a anunțat un deficit de doar 3,82 la sută pe primele nouă luni, dar a utilizat la derută un criteriu diferit de cel utilizat de Eurostat. Dacă în metodologia Eurostat se ia în calcul ce are de dat și ce are de încasat statul, in pictura roz ticluită de Bolojan se ia în calcul ceea ce a plătit efectiv și ceea ce a încasat efectiv statul. Bolojan a „omis” să achite co-contractanților din achizițiile publice 35 de miliarde lei și tva de rambursat de șase miliarde de lei. De asemenea, statul are de dat bugetarilor (e vorba de peste 150 de mii de oameni) peste 23 de miliarde de lei, sume stabilite prin decizii ale justiției, la care se adaugă 20 la sută pe an dobânzi și penalități. Deci, 14 miliarde de euro – datorii ale statului sunt puse sub preș, doar ca să reiasă că Bolojan a făcut treabă bună și nu a chinuit inutil acest popor și nu a falimentat degeaba economia.

Nu e ca și când nu ar exista aceste datorii. Doar că ele vor fi în sarcina noului guvern Luca. Nuca e tare, dar trece la PSD… Ceea ce le și doresc… Trei instituții publice au aprins lumina în cămara lui Bolojan și a lui Nazare și s-au văzut ditamai șobolanii: (i) Eurostat a publicat date preliminare pe 2026 care arată complet diferit față de cifrele prezentate festiv de Bolojan & co: trimestrul doi din 2026 s-a consumat cu un deficit bugetar de 9,2 la sută din PIB (fără ajustare sezonieră, cifra e 7,8 la sută), în timp ce, pe primele nouă luni, Bolojan s-a lăudat cu un deficit de numai 3,82 la sută din PIB; este o diferență prea mare pentru a putea fi explicată prin metoda diferită de calcul – deficit pe venituri de încasat și datorii de plată versus deficit pe cash; de asemenea, cifrele sunt prea mari pentru a se echilibra până la finalul anului – foarte probabil, va depăși opt procente; în plus, când vor fi intrat la plată datoriile scadente de 14 miliarde de euro de care vorbesc mai jos, vor apărea imediat niscaiva puncte procentuale care vor schimba poza și niciun sectant al cultului bolojanian nu va mai putea nega realitatea; (ii) CCR a constatat că există conflict juridic de natură constituțională între guvern și parlament: OUG pentru SAFE a fost emisă după demiterea guvernului, deci este caducă; atât împrumutul SAFE, cât și contractul cu Rheinmetal sunt acum vulnerabile: pot fi oricând anulate, la cererea oricărei persoane interesate, inclusiv americanii înlăturați de la masa negocierilor, inclusiv firme europene, ca Beretta, omise de la procedurile de selecție; (iii) ÎCCJ a constatat recent că sunt peste 150 de mii de bugetari care au decizii de la instanțe, decizii care le dau dreptul la 23 de miliarde de lei de plată de la stat, cu dobânzi de 20 la sută pe an; mai sunt pe rol încă 250 de mii de dosare de acest gen (drepturi salariale ale bugetare), cu aceeași soartă – deci mai sunt de adăugat cel puțin 30-40 miliarde de lei; CtEDO a spus ieri că, temporar, se pot acorda eșalonări, dar în niciun caz nu se poate afecta substanța dreptului; așadar, banii trebuie dați, numai că e în sarcina guvernului actual sau a celor viitoare să îi dea oamenilor; altfel, nu am avea stat de drept.

Între timp, banii către Ucraina au curs. La fel și banii către corporații ca Rheinmetal, rcs & rds, Schwarz și altele de pe lista scurtă de achiziții și ajutoare de stat. La fel și dobânzile la credite și împrumuturi (care au ajuns la trei procente din PIB). La fel și banii către ONG – urile din complexul industrial al cenzurii. La fel și banii către boții și trollii lui Bolojan, care îi asigură minim 100 de mii de vizualizări pe fiecare postare, plus atacuri în roiuri de viespi și lăcuste asupra paginilor de social media ale opozanților. Între timp, contractorii de lucrări publice, cum ar fi constructorii de autostrăzi și spitale, nu sunt plătiți cu anii. La ora asta, peste 35 de miliarde de lei din astfel de lucrări executate sunt scadenți. De asemenea, sunt șase miliarde de lei tva ne-rambursat. Adăugăm și cele 23 de miliarde de dat bugetarilor, conform deciziilor justiției, și ajungem la un deficit ascuns sub cea mai urâtă formă, neplata datoriei, de 14 miliarde de euro. În afară de faptul că statul nu ar permite neplata la scadență a unei datorii bugetare de un euro, refuzul de plată a acestor 14 miliarde, pe motiv că nu sunt bani (bine că sunt bani pentru Ucraina și pentru instituțiile și ONG – urile de combatere a „dezinformării”) infectează întregul sistem constituțional cu neîncredere. Plus că infectează mediul economic cu insolvență.

Notă de final: dacă la finalul anului deficitul se dovedește a fi mai mare de opt procente (cum rezultă din estimările preliminarii ale Eurostat), ce reacție vor fi având celebrele agenții de rating care au dat României note de trecere și nu au retrogradat-o (încă) la junk? Nu de alta, dar retroactiv e clar că au fost mințite…


„Avertizorul de integritate”: cine îi controlează pe controlori?

„Cine suntem noi? Serviciile secrete! Și pe cine controlăm noi? Pe ăia de vor să ne controleze pe noi!”… E o glumă. Sau poate că nu mai e chiar atât de amuzantă când începi să te uiți la documente. Pentru că într-un stat democratic întrebarea nu este dacă avem nevoie de servicii de informații. Evident că avem. Întrebarea este alta: cine îi controlează pe cei care controlează? Și, mai ales, cât de departe se întinde această putere atunci când informația este secretă, banii sunt publici, deciziile au efect asupra societății, iar cetățeanul nu poate vedea decât ceea ce i se spune? SRI spune oficial că activitatea sa este supusă controlului de legalitate, controlului parlamentar și controlului financiar. Parlamentul numește directorul, la propunerea președintelui, directorul prezintă anual rapoarte, iar controlul parlamentar este exercitat de comisia comună permanentă pentru controlul activității SRI. Controlul financiar extern este exercitat de Curtea de Conturi, comisia parlamentară și Ministerul Finanțelor. Perfect. Așa trebuie să funcționeze un stat democratic. Numai că aici apare prima întrebare a Avertizorului: cât de efectiv este controlul parlamentar dacă rapoartele anuale ale serviciului pot rămâne ani de zile în sertare? În 2025, ultimul raport SRI care ajunsese la vot în plenul Parlamentului privea activitatea din 2020, iar rapoartele pentru 2021, 2022, 2023 și 2024 rămăseseră fără votul plenului reunit, deși fuseseră aprobate la nivelul comisiei. Așadar: cine răspunde pentru faptul că mecanismul democratic de control nu ajunge la capătul procedurii? Cine decide când intră raportul în plen? Cine îl amână? Cine îl retrimite? Și ce poate verifica efectiv cetățeanul atunci când controlul există pe hârtie, dar dezbaterea publică întârzie cu ani? Apoi vin banii. Pentru 2026, SRI are alocat un buget de aproximativ 5,2 miliarde de lei, cu aproape 14% mai mult decât în 2025. Este cea mai mare alocare dintre serviciile de informații. Nu spunem că un serviciu de informații nu trebuie finanțat. Dimpotrivă. Securitatea națională costă. Dar tocmai pentru că vorbim despre bani publici și despre o instituție care, prin natura misiunii sale, lucrează în mare parte cu informații clasificate, întrebarea devine cu atât mai importantă: cum verificăm eficiența banului public atunci când o parte din activitate este secretă? Ce poate controla Parlamentul? Ce poate controla Curtea de Conturi? Ce poate verifica presa? Și ce poate afla cetățeanul? Cu cât puterea este mai mare și informația accesibilă publicului este mai puțină, cu atât mecanismul de control trebuie să fie mai solid, nu mai decorativ.

Și aici apare RASIROM. Regia Autonomă RASIROM se află sub autoritatea SRI. Pentru 2026, Guvernul a aprobat pentru regie un buget de aproape 700 de milioane de lei. Nu este nimic ilegal în existența unei regii aflate sub autoritatea unui serviciu. Întrebarea este însă unde se termină infrastructura de securitate și unde începe activitatea economică și, mai ales, cine verifică granița dintre cele două. Ce contracte are RASIROM? Cu cine? Prin ce proceduri? Pentru ce sume? Cine stabilește prioritățile? Cine verifică eficiența? Ce parte din activitate este publică și ce parte este protejată de regimul specific domeniului de securitate? Iar dacă există motive legitime pentru confidențialitate, cine verifică faptul că secretul protejează securitatea națională și nu devine, accidental, un zid în jurul banului public?

Apoi ajungem într-un loc mult mai sensibil: școala. Între 2024 și 2026, SRI a implementat un proiect destinat prevenirii radicalizării și extremismului violent în sistemul de învățământ preuniversitar. Proiectul a costat aproape un milion de euro. În cadrul lui, 1.180 de profesori, inspectori și consilieri școlari au participat la cursuri susținute de experți SRI, iar alți angajați ai structurilor Ministerului Afacerilor Interne au fost instruiți. Scopul declarat este prevenirea radicalizării și a extremismului violent. Un scop legitim. Dar tocmai aici întrebările trebuie să fie foarte precise: ce înseamnă, concret, „risc de radicalizare”? Ce comportament al unui elev declanșează o suspiciune? Cine face diferența între un copil problematic, un adolescent furios, un elev influențat de internet și un posibil risc de securitate? Cine verifică informația transmisă de un profesor? Cine decide că suspiciunea a fost falsă? Cât timp rămâne o asemenea informație în evidențe? Cine o poate vedea? Poate părintele să afle? Poate elevul să afle? Cine șterge o suspiciune dovedită ca fiind nefondată? Și unde se termină prevenția și începe supravegherea? Aici nu mai vorbim doar despre securitate. Vorbim despre libertatea unui copil de a crește fără ca o etichetă pusă greșit într-un sistem să-l urmărească.

Și atunci trebuie să revenim la momentul care a schimbat România: alegerile prezidențiale din 2024. Să fim foarte preciși. SRI nu a anulat alegerile. CCR a anulat întregul proces electoral la 6 decembrie 2024. Curtea și-a fundamentat decizia inclusiv pe documentele prezentate în ședința CSAT din 28 noiembrie și declasificate ulterior, documente provenite de la MAI, SIE, SRI și STS. Documentele au descris, între altele, finanțări ale promovării online, operațiuni coordonate pe TikTok, atacuri informatice și ceea ce instituțiile au prezentat drept acțiuni de influență și amenințări la adresa procesului electoral. CCR a concluzionat că procesul electoral fusese viciat pe întreaga sa desfășurare și în toate etapele. Bun. Atunci să reconstruim lanțul instituțional, fără teorii și fără vinovați inventați: cine a colectat informația? Cine a analizat-o? Cine a transformat informația în evaluare de intelligence? Cine a prezentat-o în CSAT? Cine a decis declasificarea? Ce document a ajuns la cine? Ce elemente au fost considerate fapte verificate și ce elemente au reprezentat evaluări sau estimări? Ce informații au ajuns la autoritățile electorale înainte de primul tur? Ce știa fiecare instituție și când știa? Ce anume a analizat CCR și ce anume a fost determinant pentru decizia sa? Dacă democrația poate fi oprită printr-o asemenea succesiune instituțională, cetățeanul are dreptul să înțeleagă succesiunea. Nu pentru a acuza serviciile. Ci pentru a ști cine răspunde la fiecare verigă.

Și dacă vorbim despre alegeri, ajungem inevitabil la bani, presă, ONG-uri și influenceri. Aici trebuie să fim și mai atenți. Nu orice ONG este suspect. Nu orice finanțare străină este suspectă. Nu orice jurnalist care lucrează într-un proiect finanțat de o fundație devine „omul cuiva”. Asta ar fi o prostie. Dar dacă există bani, proiecte, parteneriate și audiențe uriașe, ele trebuie urmărite documentar. De exemplu, în perioada alegerilor din 2024, TikTok a anunțat un parteneriat cu ONG-ul Funky Citizens pentru educație media și combaterea dezinformării. ONG-ul a produs videoclipuri educaționale care au fost incluse și în mecanismele electorale de informare ale platformei. Ulterior, TikTok a raportat zeci de milioane de vizualizări pentru aceste materiale. Din nou: asta nu dovedește vreo ilegalitate. Dar tocmai aici începe munca Avertizorului: cine finanțează? Cine selectează? Cine plătește? Ce contract se semnează? Ce livrabile există? Cine produce mesajul? Cine îl distribuie? Cine îl amplifică? Cine ajunge la milioane de oameni? Și unde se termină educația media și începe influențarea opiniei publice? Pentru că aceeași întrebare trebuie pusă și presei, și influencerilor, și politicienilor. Dacă un influencer este plătit de un ONG, vrem să știm cine finanțează ONG-ul, ce proiect execută și ce obligații contractuale are. Dacă un jurnalist participă într-un proiect finanțat extern, vrem să știm proiectul și finanțarea, nu să-l declarăm automat propagandist. Dacă un politician ajunge repetat în poziții de putere, întrebarea legitimă este cine l-a promovat, cine l-a numit, cine l-a consiliat și ce relații profesionale documentate a avut anterior. Cine promovează pe cine? Cine ajunge consilier, ministru, parlamentar, șef de instituție? Cine trece din servicii în politică sau din politică în zone apropiate securității? Cine apare mereu în aceleași cercuri? Cine ia decizii care avantajează aceleași rețele? Iar dacă există politicieni percepuți ca fiind apropiați de un serviciu, întrebarea adevărată nu este „este omul serviciului?”. Asta nu o putem spune fără probe. Întrebarea este: cui îi datorează loialitatea un politician: instituției care i-a deschis ușa, grupului care l-a susținut sau cetățeanului care l-a ales? Și mai există o întrebare care trebuie urmărită până la capăt: banii. ONG-uri, granturi, proiecte, consultanti, media, influenceri, mesaje, audiențe, efecte politice. QED. Aceasta este harta pe care trebuie să o desenăm. Nu pentru a transforma orice finanțare într-o conspirație. Doar pentru a vedea cine pune resursele în mișcare și unde ajung ele. Dacă există bani publici, îi urmărim. Dacă există bani europeni, îi urmărim. Dacă există bani proveniți de la guverne străine, îi urmărim. Dacă există bani privați, îi urmărim. Dacă există contracte cu instituții ale statului, le urmărim. Iar dacă nu există nimic suspect, foarte bine. Atunci documentele vor demonstra asta.

Ajungem astfel la vechea poveste a protocoalelor și la perioada în care Florian Coldea, Dumitru Dumbravă și Laura Codruța Kövesi au devenit nume imposibil de separat de dezbaterea despre relația dintre intelligence și justiție. Aici iarăși trebuie să separăm faptele de legendă. În 2009 a existat un protocol de colaborare între SRI și Parchetul General. Documentul a fost făcut public în 2018. În 2017, DNA a negat categoric existența unui „protocol secret Coldea-Kövesi”, a negat existența unor videoconferințe regulate și a unor echipe mixte SRI-procurori și a afirmat că dosarele penale erau instrumentate potrivit legii. Tocmai de aceea, întrebările corecte sunt: câte protocoale au existat? Cine le-a semnat? În baza căror legi? Ce activități stabileau? Cine le-a aprobat? Ce prevederi au fost declarate ulterior incompatibile cu cadrul constituțional? Cum au fost închise aceste mecanisme? Ce s-a întâmplat cu operațiunile și cauzele în care ele au fost folosite? Cine a verificat consecințele? Asta este investigație. Nu verdict. Și mai este episodul Irakului. În 2005, în timpul crizei celor trei jurnaliști români răpiți la Bagdad, Florian Coldea a participat din partea SRI la operațiunile de gestionare a crizei, împreună cu reprezentanți ai SIE. Iar aici întrebarea este una instituțională, nu personală: care era temeiul juridic pentru participarea SRI într-o operațiune externă de gestionare a unei crize de ostatici și cum au fost delimitate atribuțiile SRI față de SIE? Cine a coordonat? Cine a decis? Cine a raportat? Cine a verificat? Pentru că dacă o instituție internă participă într-o operațiune externă, cetățeanul are dreptul să știe care a fost cadrul legal, chiar dacă detaliile operative rămân clasificate. Legal, nu poveștile spuse la tv. Gen, „trei de-ai mei, au arestat alți trei de-ai mei”. Și aici ajungem la miezul întregii povești. Nu ne interesează să facem din Coldea, Dumbravă, Kövesi, politicieni, jurnaliști, ONG-uri sau influenceri personaje într-un roman cu băieți buni și băieți răi. Ne interesează rețeaua. Cine cu cine? În ce instituție? În ce an? Cu ce funcție? Cu ce document? Cu ce bani? Cu ce proiect? Cu ce contract? Cu ce decizie? Cu ce rezultat? Și, mai ales, cine controlează tot acest circuit? Pentru că într-o democrație adevărată serviciile de informații trebuie să fie puternice. Dar trebuie să existe și ceva mai puternic decât serviciile: legea. Iar deasupra legii nu poate sta niciun serviciu, niciun politician, niciun ONG, niciun mogul, niciun influencer și niciun „băiat deștept” care știe pe cine trebuie să sune. Dacă informația este secretă, controlul trebuie să fie mai serios. Dacă banii sunt publici, controlul trebuie să fie mai clar. Dacă influența ajunge în școli, presă sau spațiul electoral, regulile trebuie să fie transparente. Iar dacă politicienii se intersectează repetat cu oameni proveniți din structurile de securitate, cetățeanul trebuie să poată vedea relațiile profesionale documentate fără să fie obligat să creadă nici propaganda, nici conspirația.

Asta este, de fapt, Avertizorul de integritate. Nu vânează oameni. Vânează întrebările la care instituțiile trebuie să răspundă. Nu spune „X este vinovat”. Spune: „Iată documentul. Iată banii. Iată funcția. Iată întâlnirea. Iată decizia. Explicați-ne.” Nu confundă suspiciunea cu proba. Nu confundă coincidența cu conspirația. Dar nici nu acceptă ca secretul să devină răspuns universal. Și poate că aici trebuie să ne întoarcem la gluma de la început. „Cine suntem noi? Serviciile secrete!” Foarte bine. Dar într-o republică democratică vine imediat întrebarea a doua: și cine îi controlează pe cei care ne controlează? Pentru că dacă răspunsul este Parlamentul, atunci Parlamentul trebuie să controleze. Dacă răspunsul este „legea”, atunci legea trebuie să se aplice. Dacă răspunsul este „instituțiile statului”, atunci instituțiile trebuie să răspundă. Iar dacă răspunsul este „aveți încredere în noi”, atunci avem o problemă. Pentru că democrația nu funcționează pe încredere oarbă. Funcționează pe control. Așa că întrebarea noastră rămâne simplă. Și poate tocmai de aceea ustură: PE CINE APĂRĂ SRI ȘI CUI RAPORTEAZĂ? Pentru că într-un stat în care unii știu tot, iar ceilalți află doar ce li se spune, adevărata putere nu mai este doar aceea de a cunoaște. Adevărata putere este să hotărăști cine are voie să știe. Iar problema începe atunci când noi nu mai știm cine îi controlează pe cei care știu.


Regia dezbinării și provocările din umbră (sau despre cum se vede din diaspora spectacolul manipulării de acasă)…

Aflat la mii de kilometri depărtare de casă, pe străzile aglomerate ale Regatului Unit sau pe schelele reci ale străinătății, românul din diaspora își încheie ziua de muncă căutând un singur lucru: o punte cu țara. Deschidem ecranele telefoanelor, privim transmisiunile în direct de pe rețelele de socializare sau buletinele de știri ale televiziunilor și, de prea multe ori, rămânem împietriți de o durere amestecată cu o adâncă stare de lehamite. Ceea ce ar trebui să fie spațiul public al unei națiuni mature se transformă, sub ochii noștri, într-un teatru grotesc de operațiuni, o scenă pe care se joacă fără rușine regia dezbinării naționale. Pentru un om simplu, învățat cu rânduiala și cu munca cinstită, instinctul primar în fața acestui haos informațional este să își caute echilibrul. Încercăm să rămânem neutri, să nu ne lăsăm târâți în patimi politice sterile și să nu alimentăm ura dintre frați. Rezonăm, fără să vrem, cu îndemnul etern al lui Eminescu din nemuritoarea Glosă: „Cugetă la ce-i de față / Și-nțelege a lui fire; / Tu pe-alături te strecoară, / Cugetă și nu te teme; / Ce e val, ca valul trece… / Tu așează-te deoparte, / Caută și te învață”. Ne așezăm, așadar, deoparte — nu din nepăsare, ci dintr-o nevoie acută de luciditate —, iar de la această distanță, tabloul devine înfricoșător de clar. Privind imaginile care circulă intens în mediul online — secvențe video cu proteste, confruntări de stradă și altercații regizate —, devine strigător la cer modul în care sunt introduși infiltrați cu misiunea precisă de a provoca, de a deturna nemulțumirile legitime ale oamenilor și de a transforma orice mișcare civică într-un scandal violent. Tehnica este veche de când lumea, dar aplicată astăzi cu o perversitate algoritmică: se ia o durere reală a populației – sărăcia, scumpirile, abuzul de putere -, iar în mijlocul mulțimii sunt plasați agitatori de profesie, oameni fără dornicie de dreptate, dar instruiți să strige primii, să îmbrâncească, să jignească și să arunce piatra.

Scopul acestei diversiuni este dublu și cinic. Pe de o parte, se urmărește compromiterea imaginii cetățenilor de bună-credință care își strigă necazul, făcându-i să pară în ochii opiniei publice drept niște extremiști sau huligani. Pe de altă parte, le oferă autorităților pretextul perfect pentru a interveni în forță, pentru a bloca orice dezbatere reală și pentru a pune pumnul în gură adevărului. Iar noi, cei din diaspora, privind aceste imagini de la distanță, simțim cum ni se strânge pumnul în buzunar. Vedem cum oameni simpli, părinți sau frați de-ai noștri rămași acasă, devin pioni involuntari într-un joc murdar de culise. Ironia cea mai dureroasă este că, în timp ce românii sunt dezbinați artificial și învrăjbiți pe rețelele de socializare – puși să se urască pe criterii politice, de vârstă sau de statut -, adevăratele probleme ale țării rămân neatinse. Se creează perdele de fum din clipuri virale de câteva secunde, din provocări ieftine și din scandaluri fabricate, tocmai pentru ca atenția publică să fie abătută de la marile devalizări, de la lipsa de reformă din spitale și școli și de la eșecul cronic al instituțiilor statului.

Din străinătate, lecția pe care o învățăm zilnic este că nicio comunitate nu poate rezista dacă este dezbinată din interior. Pe șantierele Europei, dacă nu ne ținem aproape și nu ne ajutăm între noi, suntem striviți de ritmul dur al exilului. Cum este posibil ca o națiune întreagă să se lase manipulată de o mână de agitatori și de un scenariu de dezbinare scris în spatele ușilor închise? Răspunsul la această mare diversiune nu este violența și nici ura orbitoare, ci tocmai luciditatea. Este momentul ca românul simplu, fie că trăiește în țară sau în diaspora, să învețe să privească dincolo de spuma evenimentelor, să identifice provocatorii și să refuze să joace în piesele lor de teatru. Să stăm deoparte de manipulare, dar să rămânem fermi în valorile noastre: adevărul, munca cinstită, demnitatea și solidaritatea dintre frați. Căci doar atunci când provocările din umbră se vor lovi de zidul unei conștiințe naționale treze, regizorii urii își vor da seama că poporul acesta nu mai poate fi cumpărat și nici dezbinat la un simplu clic.


Numărul 802

Descarcă PDF


Jurnaliştii…

Aflat în debaraua numită, nu se ştie pe ce criterii, Birou redacţional, domnul director Calistrat Cepoi (Sisi cum îi spun colegii) simte o nevoie imperioasă să se dea cu capul de pereţi. Ca să-şi mai tempereze impulsul apucă sticla cu trăscău de la piciorul mesei şi trage un gât zdravăn. Acest panaceu îşi face pe deplin datoria şi tendinţa suicidară intră în regres lăsând loc unei tragice introspecţii pe tema: cum dreacu’ de am ajuns aici? Chiar aşa! De mai bine de şase luni prestigosul hebdomadar Muncă şi Capital, o absolut necesară publicaţie economică, se afla cu încasările pe roşu, un roşu din ce în ce mai viu, iar speranţele de redresare păreau mult mai departe decât misterioasa planetă Pluto devenită între timp asteroid. Ideile briliante şi comentariile competente nu mai atrăgeau cititori, iar retururile erau foarte asemănătoare cu livrările! Cei zece reporteri şi cele cinci secretare de redacţie, de mai bine de jumătate de an munceau (aici este vorba de un eufemism!) fără nici o remuneraţie, iar rezultatele… În zadar pigmentase el analizele pestei porcine cu imaginile unor top modele fără sutien care ţineau un purcel în braţe, degeaba la comentariile despre calitatea produselor lactate alte fete se jucau într-un mod ispititor cu ţâţele vacilor, iar la abordarea creşterii inflaţiei alte imagini cu fete care stăteau cu fundul gol spre privitor sugerau ce ne aşteaptă în plan economic. Nimic! Părea că segmentul de piaţă al cititorilor unei reviste economice de prestigiu orbise sau cine ştie, cititorii aveau alte orientări sexuale, că şi la asta te poţi aştepta. Spectrul şomajului rânjea sumbru pentru colectivul redacţional, iar soluţii nu prea mai apăreau!

Şi cum se putea să fie altfel dacă într-o ţară unde sistemul de transport rutier se află cam tot la dimensiunile construite de romani şi este la concurenţă cu cel feroviar, o ţară în care sistemele sanitare sunt tot în vremea lui Hippocrates, mai puţin jurământul acestuia care nu mai are nici o valoare, de învăţământ, cultură, educaţie ori productivitate se vorbeşte doar la mitinguri sau la acţiunile sindicale, o lume întreagă, toată media, plus gospodinele aflate la coafor se dau de ceasul morţii să dezbată nişte plăcuţe de înmatriculare pe care un tip cu un umor cam dubios le afişase, iar partidul aflat la guvernare le considera jignitoare şi declanşase o adevărată vânătoare pentru a-l condamna pe glumeţul de ocazie?

Bă, ce dracu’!? În ce fel de ţară ne aflăm!? rosti gura cam încleiată a directorului, emiţând astfel interogaţia care frământa de aproape trei decenii întreaga populaţie… Cum nu vedea nici o şansă de a găsi un răspuns, mai ridică o dată sticla la gură, dar nu apucă să pună limba pe elixir. Uşa se buşi de perete şi în cameră intrară două fiare: un crocodil şi un şarpe! Camera deveni brusc sufocantă, iar bietul director al hebdomadarului retrase cu regret sursa de supravieţuire de la gură. Suspină din adâncul sufletului mai ales că pe crocodilul cu costum Armani îl şi cunoştea! Era avocatul firmei care patrona publicaţia! Şarpele, şi el cu costum de firmă, dar cu tăietură englezească, îi era necunoscut, dar după privirea cu care îl ţintuia nu prea păreau a fi şanse de un păhărel împreună…

– Băi, Calistrate, ce noroc pe capul tău! Băi, tu te-ai căcat în scăldătoare, că altfel nu se explică! De ieri ţi s-a aprobat concediul, inclusiv restanţele! Bine, e fără plată, dar sunt convins că ai pus tu ceva deoparte de când eşti director. Aşa că, hai, ia-ţi lucrurile, deşi nu prea văd ce ai putea să iei, şi tai-o pe Coasta de Azur, la vreun safari prin Africa ori, şi mai bine, la Olăneşti, până nu se răzgândesc şefii! Nu-ţi face griji, aici va prelua toată munca domnul Thibolt Chişcă, un om nou, de-al nostru, şcolit la Londra.

Numitul Thibolt era desigur un şarpe modificat genetic deoarece reuşi să arate că are buze pe care le şi întinse un milimetru atât cât să mimeze un rânjet ceva mai tăios decât o sabie de samurai. Lămurit acum în ceea ce priveşte scopul vizitei, directorul îşi luă sticla, le spuse, cu toată sinceritatea, celor doi: futu-vă muma-n cur şi plecă, cel mai probabil, în concediu la prima crâşmă din cartier. Crocodilul îi strânse mâna noului director şi îi aminti cam în treacăt că dacă în prima lună nu apar rezultate pozitive în balanţa de plăţi ar fi bine să se gândească şi el la un concediu pe Rivieră. Şarpele mai lăţi cu un milimetru despicătura unde oamenii au de regulă gură şi sâsâi:

– Şefu’, io am altă abordare bre, că nu digeaba făcui ziaristică pă la Londra.

– Ştii că eu ţin la tine, însă politica firmei…

Cutra dreacu’, gândi în acelaşi timp avocatul, parcă n-aş şti că te-a trimis mă-ta aia care face pe ministra şi încasează tot ce prinde, iar la Londra ai stat numai în cluburi timp de un an cu bursă de la minister…

Se despărţiră privindu-se cu prietenie, deschis, în ochi şi urându-şi o zi bună, aşa cum de altfel începuse… Directorul Thibolt se aşeză cu scârbă la birou şi în următoarele cinci minute redacţia se redimensiona. Acum mai rămăseseră pe ştatul de plată doar două secretare, tinere, cu mari abilităţi de a culege informaţii de pe internet şi suficient de motivate pentru a-şi păstra slujba cu orice preţ (alt eufemism!). Aici se putea observa destul de lesne strălucita strategie managerială a noului director! A doua mişcare a directorului a fost vizita de a doua zi la Facultatea de Știinţe Economice şi capacitarea cadrelor didactice pentru a publica articole pe aceste teme. Cu specificaţia că vor fi plătiţi pentru munca lor. La auzul cuvântului fermecat: plată, toţi au intrat în trepidaj şi încă de la prima oră a zilei următore la redacţie au început să curgă articole pe diferite teme mai mult sau mai puţin actuale ale economiilor lumii. În consecinţă, următorul număr al publicaţiei apăru într-o formă festivă, cu articole semnate de nume grele ale domeniului, dar şi cu fotografiile fetelor care ţineau la sâni viţei sau purcei de lapte. Doar prima pagină era cu totul diferită faţă de numerele anterioare. Afişa fotografia unui homeless peste care o pată sângerie scotea în evidenţă un text scurt scris mare, cu negru: Şocant! Dispar pensiile!

Brusc, publicul ţintă al publicaţiei se mută de la cei câţiva amatori de informaţii economice la milioanele de pensionari dispuşi oricând să moară pentru drepturile lor sacre. Ziarul dispăru din chioşcuri cu viteza de propagare a unei bârfe despre una din reginele micilor ecrane. Seara, în holurile blocurilor, în parcuri sau la cozile de circumstanţă pentru prinderea unui bilet gratuit la tratament în staţiunile Slănic sau Techirghiol, se discuta cu aprindere un mic text înserat în chenar negru pe pagina a treia. Conţinutul său era devastator: Din sursă absolut sigură şi de mare încredere, vă informăm că guvernul are în proiect o lege care va face posibilă dispariţia sistemului de pensii. Măsura este justificată de colapsul bugetului asigurărilor sociale, unul prelungit, care durează de ani şi ani. Pensiile vor fi înlocuite cu un circuit performant de asigurare a două mese calde la cantinele de cartier.

A doua zi pieţele erau pline de protestatari, nu numai dintre cei vârstnici, dar şi de unii care aşteptau ieşirea la pensie, plus mulţimea de gură cască şi, inevitabil, mitingiştii de profesie, aceia cu bustul gol, tatuaje şi raşi pe cap! Sindicatele ieşiră şi ele la atac, iar ameninţările lor cu greve generale şi jos guver-nul ticălos au fost susţinute chiar şi de preşedinte care a acuzat guvernul de trădare şi distrugerea ţării. Nici guvernul nu a stat cu mâinile în sân! Pe toate posturile de televiziune au apărut miniştri şi oameni de la vârful partidului de guvernământ care au dat nişte explicaţii atât de tâmpite încât toată lumea a fost convinsă că ştirea era adevărată şi că de fapt se cocea ceva în spatele zâmbetelor de tip electoral sau al costumelor cu cravate asortate. Jale! Întreaga societate luă foc, iar mass-media începu să dezbată cu furie ştirile chiar dacă uitaseră de unde se plecase.

Următorul număr al hebdomadarului fu tipărit într-un tiraj de zece ori mai mare, iar pe prima pagină era o fotografie sumbră rămasă în arhive din vremea marii crize a secolului trecut. O coadă imensă de oameni sărmani care aştepta masa la cantină. Tot pe fond roşu sângeriu era un text scurt: Au apărut primele cantine de cartier care asigură două mese calde tuturor pensionarilor arondaţi. Atât! Nici nu mai spunem că universitarii se pliaseră ferm pe problemă, iar articolele lor, pline de argumente confirmau scenariul prognosticat. Grevele şi mitingurile de protest aruncară ţara în haos! Era şi timpul deoarece guvernul o ţinea sus şi tare că economia duduie, iar bugetele asigurărilor sociale sunt mai mari decât oricând în istoria acestei ţări. Fură schimbaţi nişte miniştri, inclusiv cel de la sănătate care nu avea nici o treabă cu pensiile, sperându-se că lucrurile vor intra pe un făgaş normal! Nimic! Poporul ştia ce are de făcut! Greve şi bătăi cu jandarmii care nu îi dădeau voie să intre în clădirea guvernului să stea el de vorbă, aşa ca de la om la om, cu prim-ministrul.

În context, mergându-se pe firul evenimentelor, se descoperi cine este la capătul agitaţiei. Prin urmare, preşedintele, care de mult voia să dea de pământ cu acest guvern care era din opoziţie, îi oferi directorului, foarte discret totuşi, medalia Serviciu Credincios cu Flamuri şi Spade, care avea şi unele beneficii materiale destul de consistente. Nici guvernul nu a stat deoparte! A oferit publicaţiei o serie de reclame excelent retribuite care au făcut ca bugetul propriu să treacă mult peste încasările din vânzări, şi ele foarte mari, dar şi să asigure sume consistente patronatului care a aprobat la rândul său mărirea cu un procent a sumelor pentru universitari. Lucru foarte bine văzut şi mobilizator deoarece ei nu puteau face comparaţii, fericite în acest caz, decât cu salariile lor. În fine, anul a trecut cu importante succese economice pentru o publicaţie de stânga cum era Muncă şi Capital, chiar dacă economia ţării atârna precum vestita sabie a lui Damocles peste capul tuturor.

*****

Uşa capitonată a luxosului birou, sediul de creaţie al managerului publicaţiei se deschise uşor şi prin ea se strecură avocatul trustului. La fel de bine îmbrăcat însă foarte timid şi respectuos:

– Stimate colega şi dragul meu prieten, vin din partea Consiliului de Conducere şi vom face puţină vorbire despre succesele remarcabile obţinute în acest timp de această publicaţie ce cu onoare o conduci. Este vorba de o bonificaţie pe care consiliul ţi-o acordă pentru bune rezultate! Fiind vorba de o cifră cu şase zerouri, ai toate motivele să te bucuri!

Totuşi, aşa, ca între prieteni, cum de ai reuşit acest miracol economic, mai ales că la început nu credeam că vei apuca primul salariu? Cu scuze pentru sinceritatea mea proverbială!

– Simplu! Le-am dat tuturor ceea ce de fapt îşi doreau: motive de scandal şi ură, dezordine şi mizerie morală! Este reţeta cea mai bună care nu dă greş niciodată!

– Domnule! Chapeau bas! Acum se vede înalta şcoală a occidentului civilizat!


Împărăteasa

La fiece 15 August sărbătorim Adormirea Maicii Domnului. Este una dintre cele mai mari sărbători creștine. O putem alătura Paștelui, Crăciunului și Bobotezei, dacă luăm în calcul popularitatea de care se bucură în rândul creștinilor. Nenumărate biserici și mânăstiri și-au ales-o ca hram, nedei și rugi sunt pretutindeni. Multe familii o au ca praznic al casei, ori sărbătoresc acum ziua onomastică a vreunui membru al lor. Maica Domnului este mai prezentă ca oricând în sufletul creștinilor în general și românilor în special. Celelalte sărbători ale Maicii Domnului nu se bucură de atâta popularitate ca aceasta. Se fac și atunci slujbe pretutindeni, se înalță rugăciuni și cântări, dar nu este ca la 15 August. Acum parcă se coboară cerul pe pământ, parcă se unesc viii cu cei de dincolo de perdeaua vremii, parcă Dumnezeu își întoarce fața spre lume și lumea spre El. Cultul Maicii Domnului în special și al sfinților în general de data aceasta se manifestă mai puternic decât oricând.

În mod firesc, ne întrebăm care sunt motivele ce au determinat neamul creștinesc să acorde atâta importanță acestei sărbători? Cred că aceste motive sunt numeroase. Unele sunt de origine creștină, altele sunt de origine folclorică, precreștină. Maica Domnului este Împărăteasa cerului și a pământului, pământeanca cea mai iubită de Dumnezeu, Fiul său. Nici un om din toate timpurile și din toate locurile nu a fost atât de apropiat de Dumnezeu, nu L-a iubit atât și nu a fost iubit atât. Maica Domnului a participat, prin durerea și prin lacrimile ei, la însăși jertfa adusă de Mântuitorul Iisus Hristos pentru mântuirea lumii. Ea este cea mai apropiată nouă dintre toți sfinții și rugăciunile ei au cea mai mare putere pe lângă Fiul său și Dumnezeul nostru.

Pe vremea dacilor, din cinci în cinci ani era ales un tânăr din rândul poporului și „trimis” la Zamolxe, împăratul cerului și al pământului ca să spună doleanțele poporului. Era ales în urma unor concursuri foarte severe și cel ales era socotit cel mai bun din generația sa. De la alegere și până la ziua jertfei, ziua trimiterii, tânărul acela ședea cu regele la masă, participa la discuțiile regelui cu generalii săi, era instruit din aproape de înțelepții și diplomații regatului cu privire la problemele țării și ale populației. Mai mult, chiar oamenii simpli încercau să ajungă până la acel tânăr și să-i spună păsul ce-l aveau, rugându-l să intervină la Zamolxe pentru ajutorarea lor. El trebuia să meargă la Zamolxe ca ambasador, să obțină beneficii pentru fiecare și pentru toți laolaltă, respectiv pace, belșug, bunăstare, sănătate etc. Trimiterea se făcea vara, pe muntele Kogaion, care n-a fost localizat până acum. După slujbe și multe rugăciuni, în prezența regelui și mai marilor țării, marilor preoți, tânărul era aruncat de pe o stâncă în prăpastie. Pe fundul prăpastiei erau sulițe întoarse cu vârful în sus. Acestea trebuiau să-l străpungă imediat. Dacă tânărul murea, însemna că el fusese curat și de aceea fusese bine primit la Zamolxe. Mare era bucuria poporului. Însemna că li se vor împlini cererile. Se făceau iarăși slujbe, serbări, iar familia și rudele tânărului erau în mare cinste. Dacă tânărul nu murea imediat, era omorât cu pietre, poporul se întrista, iar familia tânărului era disprețuită și marginalizată pentru totdeauna. E posibil, ca motivul acesta al trimiterii solului pământean la Stăpânul Cerului și al Pământului să se fi transferat cu ușurință din religia dacică în cea creștină. Maica Domnului, prin Adormirea sa, devine ambasadorul neamului omenesc și al fiecăruia dintre noi în parte la Dumnezeu. Se roagă pentru noi și mijlocește să ni se împlinească rugăciunile. Poate că festivitățile creștine dedicate acestei sărbători să se fi suprapus peste cele păgâne, dacice, și așa să se explice amploarea și popularitatea de care se bucură sărbătoarea.


Ucraina: un nou caz de corupție la nivel înalt…

Încă un caz major de corupție în Ucraina care implică procurorul general… Dacă nu ar fi dramatic, căci este vorba de bani destinați războiului și ajutorării victimelor, ar fi caraghios: ar fi ca pe vremea când Zelensky era actor și făcea bășcălie la tv de cazurile de corupție. Sunt rețele întregi de call center – uri în Ucraina menite a colecta și canaliza bani pentru necesitățile războiului sau pentru ajutorarea victimelor. Mare parte din acești bani sunt deturnați și spălați prin tranzacții imobiliare cu cash, bijuterii, cazinou-uri etc. Multe astfel de call center -uri sunt escrocherii. Aceste rețele sunt protejate de oficiali, care comisionează substanțial colectele. Sunt grupuri infracționale mafiotice constituite după principiul „mâna întinsă care nu spune nicio poveste, nu primește niciun ban: fiți profesioniști, ce dracu’” și având la vârf oameni ai puterii lui Zelensky sau chiar din cercul restrâns al acestuia. Un înalt funcționar din Parchetul General este indicat drept capul unei astfel de rețele, fiind arestat ieri: Serghei Kropiva. Au fost identificați, pentru moment, 700 de mii de euro, sume care înseamnă o mică parte din ceea ce i se cuvenea cu titlu de taxă de protecție „Cancelarului”, adică lui Serghei. Ironia cruntă este că operațiunile se derulau și protecția se exercita din biroul procurorului general. În conversațiile interceptate se vorbește de Șeful, adică de procurorul general. Acuzațiile, deocamdată, nu se extind asupra procurorului general (și, evident, nici asupra lui Zelensky), dar aprigul procuror general e dat dispărut. A fugit, ca și predecesorul său

Când o organizație criminală operează din biroul tău, cu oameni din instituția pe care o conduci, și apar înregistrări care coincid cu numele tău, întrebarea de responsabilitate de comandă este legitimă. În sistemele post-sovietice, șeful rar „nu știe” când subordonații protejează afaceri de milioane. Ruslan Kravchenko este procurorul general al Ucrainei din iunie 2025. A fost numit de Zelensky după demisia lui Andriy Kostin (în urma unui scandal cu certificate de invaliditate false printre procurori). Este șeful instituției care ar trebui să coordoneze urmărirea penală, inclusiv în cazuri de corupție. Este numit politic, fără proceduri de selecție, direct de Zelensky. E bine să ne reamintim că anul trecut Zelensky a emis o lege care punea sub controlul direct al procurorului general (numit de el) întreaga structură anti-corupție. Legea a fost retrasă la protestele populației, dar nimeni nu își imaginează că Zelensky nu controlează, prin procurorul general, exact așa cum vrea, întreaga structură anti-corupție. Anchetele pe care le vedem făcute publice sunt doar ceea ce Zelensky vrea să vedem, ca să ne mințim singuri că Ucraina chiar luptă contra corupției. Uneori, Zelensky se folosește de aceste structuri ca să își elimine foști adversari.

Operațiunea Midas, de anul trecut, unde s-a vorbit de circa o sută de milioane de dolari deturnați din Energoatom, implicând apropiați ai lui Zelensky precum Timur Mindich, care a fugit, și Andriy Yermak, acuzat ulterior de spălare de bani, a fost un bun prilej pentru reclamă și pentru debarasarea de foști aliați, deveniți competitori ai lui Zelensky. În acele cazuri s-au găsit saci cu bani și obiecte de lux (inclusiv toalete aurite). Nimeni nu se îndoiește că aisbergul este mult mai mare. Zeci de miliarde cash circulă cu tonele dinspre băncile din UE (în special, Austria), prin Ungaria și România, cu avionul cargo, cu camionul sau cu geanta particulară, către Ucraina. Nimeni nu verifică nici proveniența, nici destinația acelor bani cash, motiv pentru care suntem obligați să presupunem că miliardele se regăsesc în cămările cu șobolani ucrainene sau în conturi, spălate și plăcut uscate. Sub Zelensky (al cărui mandat a expirat de mai mult de doi ani) puterea s-a concentrat excesiv, loialitatea contează mai mult decât integritatea, iar anchetele independente sunt tolerate doar până când lovesc prea aproape de Zelensky. Acesta este un sistem clientelar, iar nu o democrație funcțională. Corupția la vârf slăbește argumentul pentru banii occidentali, indiferent cine îi cere. Faptele arată o instituție-cheie infiltrată și un președinte care a numit oamenii și a încercat să slăbească controlul independent asupra lor.​​​​​​​​​​​​​​​​​​​​​​​​​​​​​​​​​​​​​​​​​​​​​​​​​​ Iar noi nu știm nici acum câți bani pompăm în acest regim mafiot. Inteligenții care ne conduc au decis că e secret de stat…


A face bani din „piatră seacă”; din cele ale nevoințelor noastre, din albiile tot mai secate ale vieții…

Până la urmă, Starea de alertă energetică declarată la noi pare a fi însemnat doar facilitarea marilor jucători de a cumpăra energie electrică din import și a face ei profituri din revânzarea către alți actori din piață. A fost și cazul „Nuclearelectrica”, compania trebuind să cumpere energie mult mai scumpă de la „Hidoelectrica” și „C.O. Oltenia”, din cauza debitului mic al Dunării care a dus la închiderea Centralei nucleare de la Cernavodă, pentru a-și onora contractele bilaterale semnate în avans. Cam la asta s-a „limitat” starea de alertă… Și nu a vizat în nici o clipă protejarea, la nivelul costurilor, în condițiile în care se știa că orice megawatt importat se va reflecta în facturi, a românilor… O stare de alertă care doar a îngroșat conturile unora. Și care nu a atins, nici măcar simbolic, cea mai importantă componentă social-economică specifică unei astfel de stări, nu doar din perspectiva necesarului de energie, ci și dinspre partea ascunsă a „aisbergului” energetic, cea a condițiilor, promisiunilor, facilităților comisionare, dar și a angajamentelor înalt politice: prețul final plătit de populație. Fără a se vorbi o clipă despre ceea ce au însemnat și înseamnă aceste importuri pentru nivelul social-economic al românilor… Nimic din perspectiva metodelor de supraveghere a „libertăților” „stării de alertă” date jucătorilor de a importa… Necontrolați de nimeni, nici de autorități (complice, de altfel), nici de feluritele agenții de protecție a consumatorului (la fel părtașe), nici de „ong” -uri (poate și mai „ajutătoare”)… Și s-a importat masiv, fără nici un control pentru protejarea plătitorului final: cetățeanul… Da, poate că a fost nevoie de un import masiv. Și totuși, la ce prețuri?! Care a fost costul real pentru noi? Și nu privind din direcția importului în țară a energiei la prețuri de bursă internațională ar trebui poate începută discuția, ci dinspre modul în care proprii actori energetici au „fandat” cu aceste importuri, în mare parte achiziționate de la alți actori energetici tot interni, care le-au cumpărat de pe piața externă. Și ar trebui vizat inclusiv modul în care chiar principala piesă căzută în dominoul energetic provocat de scăderea debitului Dunării („Nuclearelectrica”), deși pe pierderi, a făcut bani din vânzarea pe viitor a curentului electric încă neprodus. Practic, bani din albia seacă, și a Dunării, dar, mai ales a secătuirii buzunarului nostru.

Or, ce fel de stare de alertă, ca mijloc de sprijin în interesul propriei țari, al propriului popor, este aceea în care doar mari jucători și actori de pe piața energiei au un folos? Unde au fost CSAT -ul, organele de supraveghere a drepturilor consumatorilor? Și cum a fost conturat însuși mecanismul stării de alertă, ca mijloc „de protecție”, dacă tocmai protecția finală, financiară (cu urmările socio-economice predictibile asupra populației) nu a contat? Unde sunt „mecanismele” de sprijin energetic pe care România le are pentru alte state? Dar, iată, nu pentru sine! Pentru că baza unei stări de alertă, pentru a-și atinge condiția „sine qua non” de protejare a populației, nu are un singur pilon. Acela al importul „la liber”, nereglementat, nesupravegheat, fie și în numele acoperirii necesarului energetic cu orice preț… Ci și pe cel al urmărilor, la nivel de costuri finale, pentru populație! În fond, noi, ca stat, avem un mecanism consistent de sprijin, și nici măcar prin declararea de „stări de alertă”, pentru alții… Cărora le-am dat și le dăm gratis curentul necesar, chiar dacă, adesea, noi ajungem să importam, și nicidecum la costuri modeste, simbolice. Pentru că asta înseamnă un mecanism de sprijin, nu?! Dar noi, pentru noi? De ce „Nuclearelectrica”, pentru a-și respecta angajamentele de livrare de curent pe piața internă, a trebuit să cumpere de la doi jucători de pe piața noastră energetică și nu direct și integral de pe piața internațională? Iar toate acele justificări, de la maximul posibilității tehnice de transport a liniilor de interconectare transfrontalieră ale României, la riscul afectării stabilității Sistemului Energetic Național, pot fi invocate și ele până la un punct! Mai ales când, livrând masiv și continuu pentru alții (Ucraina, Moldova), gratis chiar, astfel de limitări și periclitări nu au reprezentat niciodată o problemă. Iar dacă „Nuclearelectrica” avea un acces limitat la importul direct de afară, neputând, pe același motive oficiale, importa la nesfârșit cantități uriașe de energie fără a destabiliza rețeaua sau fără a provoca blocaje de capacitate (dar putând exporta gratis, nu-i așa?!), de ce entitățile parte ale aceluiași sistem și interes energetic, măcar în timpul stării de alertă, de protejare și a populației, i-au vândut megawații la preturi umflate? De ce nu a fost blocat prețul tocmai în numele stării de alertă? Și de nu s-a aplicat mecanismul de protejare prin livrarea megawaților sub costurile, nu doar „de piață”, ci și de producție, atât de des invocat în relațiile energetice ale României cu Moldova și Ucraina? Nu ar fi putut „Hidroelectrica” și „Complexul Oltenia” să livreze, nu gratis, dar măcar în sistem de împrumut energetic către „Nuclearelectrica”?! Megawați pe care aceasta să-i „restituie” după stabilizarea lucrurilor. Sau, în acest fel, nu se mai puteau face anumite jocuri?… Inclusiv pentru principala piesă de domino „afectată”, care a vândut curent pe viitor în folosul propriilor acționari și nici măcar pentru a strânge bani pentru investițiile de mai târziu…

Privind scena jocurilor energetice de astăzi vedem iarăși cât de ticăloși pot fi unii…. Bunăoară, termocentrala de la Mintia (vândută pe nimic de statul roman tocmai pentru ca noul proprietar, irakian, să asigure retehnologizarea, prin trecerea de la producția curentului electric din arderea cărbunelui la cea a gazelor naturale) a fost forțată să producă, în aceeași perioadă de secetă (pentru unii!), sub presiunea declarării stării de alertă, la maximum, chiar dacă era în retehnologizare. A trebuit să asigure, la „foc continuu”, peste 600 MWh,  pentru a acoperi ieșirea din sistem a centralei de la Brazi. Forțată deși se afla în reconfigurare tehnologică, prin schimbarea radicală a materiei prime (prin trecerea la arderea gazelor naturale în locul cărbunelui). Și totuși, nimeni nu i-a venit în sprijin! Nici „Hidroelectrica”, nici „C.O. Oltenia” care vindeau curent către „Nuclearelectrica”. Iar Mintia a trebuit să-și forțeze instalațiile vechi (fiind blocată la acel moment în finalizarea trecerii „pe gaze” de întârzierea aducerii unei turbine pentru compresia acestora), totul pentru a livra megawații pe care centrala de la Brazi (închisă în aceeași perioadă) nu îl mai asigura. De ce nu s-au luat megawații necesari de la  „Hidroelectrica”  și „C. O. Oltenia” (care vindeau lejer curent către „Nuclearelectrica”)? De ce a fost forță Mintia să producă la costuri uriașe tocmai pentru că se afla în faza nefinalizată a modernizărilor, fiind știut lipsa unei turbine de compresie a gazelor natural nu era doar o „chichiță” tehnică, fără de care nu se poate obține randamentul de producție, ca preț scontat, ci una de esență în lipsa căreia continuarea forțării producerii de energie pe tehnologia veche a arderii cărbunelui putea avea consecințe catastrofale? Dacă în sistem, nu ar fi existat atâta ticăloșenie, poate că „Hidroelectrica” și „C.O. Oltenia” ar fi fost lăsate să livreze curent, dar nu pe bani, ci în restituire viitoare de megawați. La fel și pentru „Nuclearelectrica”, pentru că, în fond toate sunt parte a aceluiași „sistem”, e drept, ciumă pentru unii, urcior de aur pentru alții.  Căci, se puteau găsi soluții de compromis, de  împrumuturi tehnologice, de furnizare de megawații cu returnări viitoare. Pentru că asta înseamnă declararea unei stări de alertă, de urgență energetică. Sigur, în acest caz, direcția ar fi trebuit să fie tocmai furnizarea unui curent „social” către țară, asigurat și ca parametri tehnici, și ca total de megawați, cât mai  ieftin posibil. Numai că, atunci, nu mai puteau fi umflate tarifele cu comisioane. Acelea ale trădării și vânzări de țară, care par a nu seca niciodată…


România în marș forțat către inexistență…

Au trecut 80 de ani de la asasinarea Mareșalului Ion Antonescu și 37 de ani de la asasinarea primului Președinte al Țării, Nicolae Ceaușescu. Doi conducători patrioți care au fost victime ale trădării de Țară a regelui Mihai I și al doilea, de „Cina cea de taină” a lui Gorbaciov și George H. W. Bush Sr. de la Malta, din decembrie 1989. Am mai amintit și cu alt prilej de acel blestem care se abate asupra unei țări care și-a ucis conducătorii. În cazul României, iată se împlinește. După acel blestemat decembrie 1989, la cârma unei țări fără datorii externe cu industrie și economie care exporta produsele în peste 100 de țări ale lumii și o o flotă apreciată ca fiind a patra din lume, cu fabrici, uzinei și tot ce avea trebuință românul, au venit la conducere javrele trădătoare: Ion Iliescu, Petre Roman, Emil Constantinescu, Traian Băsescu, Klaus Johannis și acum, clovnul universal Nicușor Dan. Cel mai distrugător trădător de țară din istoria României a fost-este Ilie Bolojan, slugă prea plecată a lui Macron & Ursula von der Leyen via Bruxelles-Davos și a „Bilderbergilor”, care a distrus Țara și a transformat-o în teritoriu sub ocupație militară americană și franceză. Culmea cinismului este că toate aceste acte de obediență sunt prezentate drept reformă, responsabilitate și modernizare, în timp ce românilor li se cere să strângă cureaua, să accepte sacrificii și să privească neputincioși cum suveranitatea națională devine o simplă lozincă de discurs. În numele unui europenism de paradă, țara este administrată ca o anexă, iar interesul național împins la periferia deciziilor. Când conducătorii uită că sunt în slujba propriului popor și confundă guvernarea cu executarea unor ordine externe, nu mai vorbim despre „leadership” (că tot ne-au îndopat DOO-mul cu englezisme), ci despre o gravă criză de demnitate politică. Iar istoria, mai devreme sau mai târziu, va judeca nu după comunicatele triumfaliste, ci după ceea ce au lăsat în urmă aceşti trădători: o Românie cu spatele plecat. Bolojan, acest criminal, după ce, cu mare greutate, s-a dezlipit de scaunul din care fusese demis, a lăsat în urma sa o marionetă numită Luca Niculescu despre care, același Bolojan a spus: „…este un coleg de Guvern bun și îl consider un profesionist al diplomaţiei române”. Asemenea catastrofei Țoiu, nu? Zic eu.

În jalnica situație în care ne aflăm noi, românii, noul trădător afirmă că trebuie să sprijinim Ucraina cu bani și armament. De ce? Poporul român suferă de pe urma măsurilor luate de dictatorul distrugător Bolojan, după stoparea funcționării surselor de energie (zeci de hidrocentrale, cazul Vidraru și Centrala Nucleară de la Cernavodă), cerând poporului român să facă economie la consumul de energie pentru a da bani escrocului internațional Zelensky. Acesta, cu banii românilor făcuți cadou de Bolojan, și-a cumpărat surse de afaceri în România. Niculescu, după cum se vede, și el slugă a sorosist-globaliștilor repetă trădarea.

Poporul român rabdă, dar până când? Demonstrația din București a oierilor cărora li se iau oile pentru a fi ucise sau îngropate de vii, arată că se poate. Globaliștii vor foamete și decimarea populației planetei și vor aduce apa în stare de raritate. Treziți-vă români, altfel nu vom mai exista nici ca Țară, nici ca popor. Degradarea calității actului de guvernare, a sistemului de învățământ și de sănătate, a infrastructurii critice sunt elemente care au slăbit coeziunea socială și încrederea cetățenilor în stat. Toţi cătăraţii pe fotolii ministeriale ne vorbesc de ajutor pentru Ucraina, despre progres, tranziție verde, reforme și solidaritate europeană, în timp ce românul este tot mai sărac, mai bolnav, mai prost instruit și mai lipsit de speranță. Apa, hrana, energia și resursele vitale nu trebuie să devină instrumente de șantaj economic și social! Nu avem nevoie de scenarii apocaliptice și nici de profeți ai catastrofei, ci de vigilență, responsabilitate și conducători care să apere interesul național. Când școala se prăbușește, spitalele se sufocă, infrastructura se degradează, iar guvernarea pierde încrederea propriului popor, nu mai vorbim despre simple eșecuri administrative, vorbim riscul major în care se află ţara. Treziți-vă, români! Suveranitatea nu este o relicvă a trecutului, hrana și apa nu sunt privilegii, iar România nu este o proprietate de înstrăinat. O țară ai cărei cetățeni își pierd încrederea, demnitatea și speranța riscă să-și piardă, încetul cu încetul, viitorul. Iar indiferența de astăzi poate deveni dezastrul de mâine! Sculați-vă români și cereți-vă drepturile de om, iar, voi, jandarmilor, nu uitați că faceți parte din acest popor pe care l-ați tratat cu gaze lacrimogene, tunuri de apă și lovituri de bastoane.. El, poporul vă plătește pentru a-l apăra, nu pentru a servi guvernele trecătoare.

Cred că primele versuri din „Internaționala” lui Eugène Pottier, scrisă în 1870 în timpul Comunei din Paris se potrivește perfect cu starea gravă a României de azi și cu ceea ce ar trebui să facă poporul român. Iată forma actualizată și adaptată stării de fapt în care se află Țara: „Sculaţi, voi oropsiţi ai vieţii,/ Voi, osândiţi la foame, sus!/ Să fiarbă-n inimi răzvrătirea,/ Să-nceapă al javrelor apus!/ Sfârşiţi odată cu prezentul negru,/ Sculaţi, popor de osândiţi!/ Azi nu sunteţi nimic în lume/ Luptaţi ca totul voi să fiţi!”. Cine ar fi crezut că, după atâtea decenii de speranțe și sacrificii, România va ajunge din nou în situația de a avea nevoie de un asemenea strigăt de trezire? Primele versuri ale „Internaționalei”, scrise de Eugène Pottier în 1870, par astăzi un avertisment peste timp. Atunci când nedreptatea devine regulă, iar conducătorii sunt surzi la vocea poporului, vine vremea ca cetățenii să-și recapete demnitatea și să-și ceară drepturile. Nu prin ură și răzbunare, ci prin solidaritate, curaj civic și acțiune democratică. România nu este moșia guvernanților, nici tabla lor de șah și nici o simplă cifră în registrele Bruxelles-ului. Este țara noastră, iar viitorul ei nu poate fi negociat peste capul propriului popor. Destul cu resemnarea! Un popor care tace în fața degradării propriului stat riscă să devină spectator la propria-i dispariție politică.

Auzi, Ursula von der Leyn? Auzi saltimbancule, Nicușor Dan? Auzi Niculescule, premier de trei parale? Voi trădătorii, feriți-vă de furia mulțimii când aceasta se va răscula și va vrea „sânge, nu pământ!”, cum a zis Coșbuc! La rândul său, riscându-și viața, Eminescu scria articole în ziarul „Timpul”, în care critica guvernul, pe care îl considera că era împotriva națiunii române. Închei cu celebrul lui salut „Trăiască Nația! – Sus cu dânsa!”.


Schimbarea stăpânilor, bucuria nebunilor…

Când puterea se schimbă, cei care au cel mai puțin de pierdut aclamă adesea cel mai tare, sau cel puțin așa pare la prima vedere. Proverbul românesc „Schimbarea stăpânilor, bucuria nebunilor” este mai mult decât un comentariu cinic asupra instabilității politice; este un diagnostic sociologic ascuțit al naturii umane în fața incertitudinii. El pune întrebarea dacă schimbarea la vârf semnifică cu adevărat progres sau este doar o nouă punere în scenă a aceleiași vechi drame, în care masele, cu un entuziasm miop, își celebrează propria subjugare. Pentru a înțelege această teză, trebuie să depășim euforia superficială și să pătrundem în structurile profunde ale istoriei, unde tiparele de înșelăciune și amnezie colectivă se repetă constant. Din punct de vedere istoric, fenomenul „schimbării gărzii” este rareori o ruptură cu continuitatea structurilor puterii, ci mai degrabă o corecție cosmetică. Să luăm ca exemplu Revoluția Franceză. Cucerirea Bastiliei a fost determinată de o populație care a văzut abolirea monarhiei ca fiind nașterea libertății. Însă ceea ce a urmat nu a fost stabilitate imediată, ci mai degrabă Regimentul Terorii sub iacobini, urmat de ascensiunea lui Napoleon. „Nebunii” în acest context erau cei care credeau că înlocuirea regelui cu un comitet sau cu un împărat ar aduce automat dreptate. Aceștia au trecut cu vederea faptul că puterea evită vidul și se reformează constant, adesea în forme și mai autoritare. Bucuria cauzată de căderea lui Ludovic al XVI-lea s-a transformat rapid în teama de ghilotină, o dovadă amară a faptului că o schimbare de conducător nu echivalează cu o schimbare în logica guvernării. Un alt exemplu, mai recent, poate fi găsit în prăbușirea Blocului Estic în 1989. În România însăși, țara de origine a proverbului, răsturnarea lui Ceaușescu a fost întâmpinată cu o euforie nestăvilită. Străzile s-au umplut de oameni care blestemau dictatura și tânjeau după democrație. Dar anii următori au arătat cum vechile elite s-au îmbrăcat în noi haine democratice și cum tranzițiile economice au dus adesea la o nouă inegalitate socială. „Bucuria nebunilor” s-a manifestat aici prin presupunerea naivă că răsturnarea politică ar garanta și un nou început moral și economic imediat. În schimb, mulți cetățeni au văzut corupția și clientelismul persistând sub noi etichete. Structura a rămas; doar actorii și-au schimbat măștile.

Așadar, de ce înțelepciunea populară se referă la sărbătoriți ca la „nebuni”? Nu este aceasta o denigrare elitistă a speranței? La o inspecție mai atentă, critica nu este îndreptată spre speranța în sine, ci spre miopia perspectivei. „Nebunul” de aici este, metaforic, cineva care confundă simbolul cu substanța. El celebrează capul care se rostogolește fără a lua în considerare cine controlează corpul. Această orbire provine dintr-o nevoie psihologică de cauzalitate simplă: dacă răul (vechiul stăpân) a dispărut, binele (noul stat) trebuie să urmeze automat. Acest mod de gândire ignoră complexitatea sistemelor sociale în care puterea operează într-un mod descentralizat, birocratic și adesea invizibil. Adevăratul nebun nu este cel care se bucură, ci cel care abandonează vigilența critică în momentul în care confetti-ul începe să cadă. Există însă o altă interpretare, mai puțin cinică, dar la fel de realistă. Poate că „bucuria nebunilor” este o modalitate necesară de exprimare. În vremuri de opresiune prelungită, jubilația colectivă este un act de revendicare a propriei acțiuni, chiar dacă pare naivă din punct de vedere politic. Fără această energie inițială, poate chiar „nebună”, nicio schimbare nu ar fi posibilă. Pericolul apare doar atunci când această energie nu se traduce într-o participare constructivă, pe termen lung, ci se solidifică în anticipare pasivă. Dacă cetățenii cred că datoria lor este îndeplinită odată cu schimbarea elitei, vor deveni într-adevăr victime ale următoarei preluări.

În concluzie, acest proverb nu este un apel la apatie politică, ci un avertisment împotriva naivității istorice. Ne amintește că instituțiile sunt mai puternice decât indivizii și că problemele structurale nu pot fi rezolvate prin schimbarea personalului. Adevărata inteligență nu constă în condamnarea oricărei schimbări, ci în combinarea bucuriei unui nou început cu disciplina perseverenței. Cei care doar sărbătoresc schimbarea conducătorilor fără a pune la îndoială mecanismele puterii rămân prinși într-un ciclu al înșelăciunii. Istoria ne învață că atâta timp cât ne concentrăm doar asupra capetelor și nu asupra mâinilor care trag sforile, nu vom avea întotdeauna motive să sărbătorim. La ce mă gândesc? Mă gândesc la nebunii care sărbătoresc în politica noastră schimbarea din America. Până la urmă, ce este schimbarea politică? Este un proces prin care aceiași groapă din drum primește o nouă abordare: cei care au făcut groapa spun că este de la cei din urmă, iar cei care vin spun că este o moștenire de la cei vechi. Groapa rămâne. Să fie pace!