Fiecare din noi am avut o casă părintească. E casa în care ne-am născut și în care ne-am trăit copilăria. Nu toți mai avem, însă, casa părintească, pentru ca să mai putem s-o vindem sau s-o păstrăm. Sunt fel și fel de cazuri, care au făcut ca să nu mai avem casa părintească, clădirea din ziduri și acoperiș. (…) Casa părintească poate să nu mai existe fizic, pe teren. Casa părintească trebuie păstrată în suflet toată viața, până intrăm în mormânt. Indiferent unde ne-ar duce viața, chiar și la capătul lumii, în bagajul pe care ni-l luăm cu noi, să nu uităm niciodată să înghesuim într-un colț al sufletului nostru și casa părintească. Dacă vom uita, ori nu vom vrea s-o luăm, vom fi mai săraci decât oricare altul, chiar dacă am câștiga oricâte bogății ale lumii, chiar dacă vom ajunge cine știe ce înalți demnitari, artiști, savanți etc. Casa părintească este un fragment din viața noastră, din copilăria noastră, din propria noastră temelie ca oameni. Acolo am deschis pentru prima dată ochii și am văzut lumea. Acolo ne-am văzut părinții, bunicii și frații. Acolo am învățat primele cuvinte. Acolo ne-am jucat și am râs și am plâns. Acolo am învățat și am rostit prima rugăciune. Acolo am absolvit celebra școală a celor șapte ani de acasă. Acolo ne întoarcem măcar cu gândul, când viața ne este grea, când loviturile ce ni se dau sunt prea dure, acolo ne reîncărcăm bateriile și plecăm mai departe.
M-am născut și am trăit într-o casă, care a fost demolată în urmă cu aproape cincizeci de ani. M-am mutat în alta, dar, culmea, niciodată nu m-am visat în casa nouă, ci tot în cea veche. Din cea veche mai este doar o moviliță de pământ care acoperă niște pietre din fondație, care n-au mai fost scoase. Și totuși! Pot reconstitui vechea casă cu lux de amănunte până în cele mai mici detalii. Văd cele două cămăruțe, dintre care doar una terminată, în care se înghesuiau un pat, o masă, două scaune și o sobă de cărămidă. Văd o tindă îngustă cu prispă, care a fost închisă apoi cu patru ferestre, în care mama așezase în fiecare câte patru sacsii (ghivece) cu puturoase(mușcate). Prin ghivecele acelea găseam câteodată câte un bănuț uitat! Văd pământul de pe jos, pe care mă jucam cu scăunelul cu patru picioare, cu pisica, cu ghemele de ață, cu chibriturile și cu glodurile de porumb. Văd scara cu cinci trepte, care cobora într-o grădiniță de câteva palme, în care se înghesuiau tot felul de soiuri de flori, un păr cu pere „ruginii”, un pui de cireș și doi stupi. Văd ulița pe care am crescut, pe care mă jucam, pe care mă simțeam „ca la mine acasă”. Văd oborul(curtea) și casa bunicilor.
Cum poți să uiți casa părintească?! Ea este, ca și tine însuți, rodul dragostei părinților tăi, cuibul din care ți-ai luat zborul la un moment dat. Cum pot s-o uit, când știu cu cât chin au construit-o, pentru că s-au iubit și m-au iubit. Pentru ca să construiască acea casă, părinții furau noaptea lemne din Bremăna. Bunicul avea pădure la Conac, dar îi avertiza în fiecare zi să nu cumva să îndrăznească să taie de la el o creangă măcar. Pentru casa aceea părinții cărau apă din Vârtoape cu spinarea, cu hârdăul pe ciobârneac, în timp ce boii bunicului se jucau în obor. În polata din spatele casei, după streaz, mă ascundea tata cu o oaie, când veneau de la primărie să facă recensământul animalelor. Mă acoperea cu o pătură și trebuia să țin oaia, ca nu cumva să zbiere și să ne dea de gol. Acolo, lângă casă, era cuptorul în care mama făcea pâine, pe vatra căruia făcea mâncare. Sub părul din obor puneam vara măsuța cu trei picioare și ne așezam pe scăunele și mâncam. Văd iagudul(dudul) uriaș din colțul casei. Niciodată nu cred că voi mai găsi iagude atât de bune ca acelea. Mă urcam pe curte, de pe curte pe polată și de pe polată pe casă, ca să mănânc iagude… Era marea mea aventură! A uita casa părintească înseamnă a o vinde. Cel care-și uită casa părintească este un om fără trecut, este ca o țară fără istorie. Să nu fie!
