Se povestește că, odinioară, a izbucnit un incendiu devastator într-o pădure bătrână. Cuprinse de o panică orbitoare, animalele s-au grăbit să își salveze pielea: vulpile viclene s-au ascuns adânc în vizuini, lupii au luat-o la goana pe poteci, iar șobolanii s-au amestecat cu iepurii fricoși, fugind mâncând pământul din calea pârjolului. În mijlocul acestei debandade generale, o mică furnică înaintează cu îndărătnicie direct spre văpaie, purtând în cioc o singură picătură de apă. Văzând-o, fiarele cele mari au oprit-o din drum și au izbucnit în râs, certând-o cu dispreț: „Unde te duci, nebuno? Nu vezi că toate animalele fug în partea cealaltă? Ce crezi că poți face tu cu o picătură de apă? De îndată ce te vei apropia de flăcări, vei fi scrum!” Atunci, mica furnică le-a privit țintă în ochi și le-a răspuns cu o demnitate copleșitoare: „Se prea poate să ard. Dar măcar voi muri știind că am încercat!”. Această pildă simplă este oglinda fidelă a prezentului nostru național. Privim din exilul muncii noastre sau din colțurile de țară unde mai pâlpâie o conștiință curată cum pădurea românească a fost pusă pe foc de o clasă politică cinică, iar majoritatea „animalelor mari” ale sistemului fug sau se ascund în vizuini bănoase. Iar atunci când un om, un jurnalist sau un lider independent încearcă să ducă o picătură de apă spre focul injustiției, întreaga mașinărie de propagandă izbucnește în râs, îl etichetează și trimite mascații să-l ridice.
Sunt dimineți în care ecranul telefonului nu mai aduce știri, ci veritabile buletine de război psihologic puse în scenă de un regim tot mai disperat. Spectacolul cătușelor, mașinile oprite în mijlocul drumului cu girofaruri stridente și ridicarea din trafic a lui Călin Georgescu nu au fost altceva decât epilogul previzibil al unei vânători obsedante. S-au zbătut, au transpirat prin birouri, au eșuat o dată, au eșuat de două ori în încercările lor de a obține mandatul, dar până la urmă, prin presiuni și sfori trase în culise, au reușit! Au reușit să bifeze un nou episod de justiție televizată, livrat la cheie pentru un public tot mai scârbit. Pentru cine cunoaște istoria terorii instituționalizate, mecanismul nu este nici nou și nici original. Sistemul de la București nu face altceva decât să aplice cu sfințenie un celebru și înfiorător citat sovietic, atribuit călăilor NKVD-ului din vremurile cele mai întunecate ale represiunii: „Nu există oameni nevinovați, ci doar oameni de care nu ne-am ocupat noi îndeajuns!”
În viziunea oligarhiei care stăpânește țara, oricine îndrăznește să iasă din rând, oricine adună în jurul său speranțele celor mulți și oricine tulbură liniștea partidelor-comanditariat devine automat un suspect. Dacă nu ți-au găsit nimic în acte, vor inventa. Dacă nu ai călcat pe alături, vor schimba regulile în timpul jocului. Important este să se „ocupe” de tine până când te doboară. Strategia din spatele acestei executări publice este de o simplitate biblică și cinică: „Bate-voi păstorul și se va risipi turma!” Sistemul nu se teme doar de un om; se teme de masa din spatele lui. Se teme de freamătul nevrozei colective, de românul simplu care a obosit să mai fie mințit și care își caută un reper. Ridicarea la ordin este o lecție de intimidare predată în direct întregii națiuni, sperând că oamenii se vor retrage înspăimântați în bârlogul tăcerii. Iar pentru a justifica această tiranie a absurdului, ce au făcut băieții din umbră și presarii lor de casă? Au aplicat cel mai vechi joc din istorie: pe principiul clasic „hoțul strigă hoții!”, au început să urle isteric pe toate canalele: „Rușii! Vin rușii!”
Aplicând exact metodele de manipulare ale celor pe care pretind că îi acuză, ei strigă cel mai tare despre „pericolul estic” tocmai pentru a-și acoperi propriile abuzuri. Când „gogoșica” asta s-a mai dezumflat, au scos din podul istoriei sperietoarea cu „legionarii”, aruncând cu noroi în tot ce miroase a credință, neam și tradiție. Iar în final, într-un acces de ipocrizie absolut grotescă, au început să vorbească despre „riscul unei lovituri de stat”! Ce dureroasă și mizerabilă ironie! Ei, tocmai ei vorbesc despre „lovituri de stat”! Aceiași decidenți care au dat adevărata lovitură de stat în noaptea de 6 Decembrie, când au călcat în picioare votul și voința a milioane de români din țară și din diaspora. A fost un veritabil cadou de Moș Nicolae oferit unui popor considerat „obraznic”. Pentru copiii buni ai sistemului a venit cadoul scaunelor de vicepremieri și al bugetelor de sifonat. Iar pentru românii care au îndrăznit să voteze cu inima, sistemul a pregătit o nuia groasă, administrată direct prin decrete și parade de mascați! Urmărind această prăbușire a valorilor fundamentale, nu poți să nu te întorci cu gândul la celebra sintagmă a lui Marius Tucă. Dacă odinioară priveam nostalgic în urmă și spuneam amar că „eram fericiți și nu știam”, privind la bâlciul dictatorial de azi ajungem să strigăm cu o durere și mai mare: eram democrați și nu știam… eram liberi și nu știam! Și ce ne mai rămâne nouă, în acest teatru al absurdului unde vocile curajoase, precum cea a lui Luis Lazarus sau ale altor puțini jurnaliști care mai au tăria să strige adevărul pe baricadele independente, sunt vânate și marginalizate? Ne uităm unii la alții și ne întrebăm ce imn ar trebui să mai cântăm astăzi.
Oare mai are vreun rost să mai intonăm solemn „Deșteaptă-te, române, din somnul cel de moarte”, când orice încercare de trezire este anesteziată cu mascați și cătuși? Sau a sosit momentul să îngânăm resemnați ultimul cântec de leagăn al unui neam adormit cu de-a sila: „Somnoroase păsărele, pe la cuiburi se adună, se ascund în rămurele… Noapte bună!”?… Aceasta este dilema tragică a prezentului. Dar, la fel ca mica furnică din poveste, noi avem datoria morală să mergem înainte spre flăcări cu picătura noastră de adevăr. Chiar dacă sistemul râde și încearcă să ne ardă pe rugul lor mediatic, vom putea privi istoria în ochi și vom spune cu mândrie: Măcar noi am încercat!
