S-a întâmplat într-unul dintre acele momente care împart viața într-un „înainte” și un „după” – rapid, dureros și inevitabil. Un accident, pe cât de banal, pe atât de terifiant, ceva ce ni se putea întâmpla oricui. Trosnetul a fost puternic, durerea instantanee: mi s-a rupt piciorul. În acele secunde de panică, retorica politică și dezbaterile societale nu au contat, doar un număr: 112. În douăzeci de minute, echipa SMURD era la ușa mea. Respect echipa dar nu și acel șef îmbrăcat în ”pandemie asimptomatică la cerebel”. Douăzeci de minute, adesea considerate o eternitate în lumea birocrației, au fost la mine, un act de precizie și umanitate. Și tocmai aici s-au ciocnit două lumi, lumi care adesea par ireconciliabile în discursul nostru public. Acolo eram eu, eternul critic, cel care nu a avut niciodată un cuvânt bun de spus despre actorii politici. Acei bărbați și femei care, în ochii mei, s-au descalificat adesea minimizându-și responsabilitatea, simbolizată printr-o semnătură grăbită în colțul din dreapta sus al unui document, în timp ce viața reală își desfășura activitatea afară.
Dar, în timp ce zăceam pe targă, prins între speranță și frică, o ironie amară mi-a venit în minte: politicienii au timp pentru jocuri de putere, pentru campanii și pentru a-și lustrui propria imagine. Dar cine are timp pentru durere? Cine are timp pentru piciorul rupt al unui cetățean necunoscut? Am găsit răspunsul nu în parlament, ci în ambulanță și mai târziu pe coridoarele sterile ale Spitalului Județean Ploiești.
Secția de ortopedie din Ploiești nu este un loc al luxului. Toată lumea știe despre sub-finanțarea cronică, despre lipsa de resurse care a afectat sistemul de sănătate românesc de ani de zile. Banii sunt puțini, echipamentele sunt adesea învechite, iar limitele capacității personalului sunt redefinite zilnic. Totuși, în mijlocul acestor deficiențe structurale, a strălucit altceva: integritatea profesională a medicilor. Nu au acționat din simțul datoriei față de un sistem care îi dezamăgește adesea, ci dintr-o profundă obligație umană. Rapid, eficient și cu o empatie care nu trimite factură. Această discrepanță m-a pus pe gânduri. Avem tendința să punem întregul sistem laolaltă. Condamnăm semnăturile din colțul din dreapta sus, uitând că există mâini care se murdăresc pentru a salva vieți. Există medici care, în ciuda cuferelor goale și a sălilor de așteptare pline, fac tot ce pot pentru a alina durerea. Ei sunt pilonii tăcuți ai unei societăți care adesea se clatină, dar datorită statorniciei lor, nu se prăbușește. În cele din urmă, rămâne o realizare sobră, dar plină de speranță: politica poate stabili cadrul și, da, adesea nu reușește să facă acel cadru uman. Dar adevărata umanitate nu se găsește în decrete, ci în sala de operație. Se găsește în ochii celor care, în ciuda tuturor adversităților, își iau jurământul în serios. Piciorul meu rupt se va vindeca, dar lecția rămâne: în timp ce unii doar semnează documentele, alții acționează. Și în această acțiune constă adevărata demnitate a sistemului nostru de sănătate: ascuns, subfinanțat, dar neîntrerupt.
Am vrut să mulțumesc celor care m-au ajutat, șeful secției, doctorul, a spus: mi-am făcut datoria.
