Aseară am întâlnit doi oameni care nu mă cunoscuseră niciodată. Nu pot să vă dau numele pentru că nu am cerut permisiunea și nici nu m-am gândit că voi scrie asta. Dar acum, am scris ca mulțumire vouă tuturor cu care m-am întâlnit personal după ce m-ați întâlnit prin scris. Și poate că tocmai de aceea întâlnirea de aseară a avut ceva aparte. Au descoperit că omul care stătea la masă era exact omul pe care îl citiseră în texte. Fără personaj construit, fără voce schimbată, fără o versiune pentru public și alta pentru viața de zi cu zi. Cine scrie, cine vorbește și cine stă la masă este una și aceeași persoană. M-am gândit apoi cât de mult ne preocupă, uneori, să construim o imagine despre noi. Să părem mai importanți, mai deștepți, mai interesanți, mai buni decât suntem. Să fim văzuți. Să fim validați. Să fim primii. Să avem ultimul cuvânt. Poate că, undeva pe drum, uităm un lucru simplu: nu ai nevoie să fii altfel decât ești ca să fii autentic. Știu oameni care scriu mult mai bine decât mine. Și o spun fără nici o problemă. I-am lăudat public, le-am distribuit textele, le-am spus oamenilor să-i citească. Pentru că un condei bun nu mă schimbă pe mine. Din contră. Mă bucur când întâlnesc un om care știe să pună în cuvinte ceva ce eu poate doar am simțit. Nu există nici o competiție între două condeie care scriu cu adevărat. Un text bun nu devine mai puțin bun dacă lângă el există unul și mai bun. Și nici omul care îl scrie nu devine mai puțin valoros. Poate tocmai aici începe libertatea. În momentul în care nu mai simți nevoia să demonstrezi nimic. Nici altora și nici măcar ție. Nu am nevoie să fiu cea mai citită, cea mai distribuită, cea mai lăudată sau prima care spune ceva. Dacă am văzut bine, timpul va arăta. Dacă am greșit, tot timpul va arăta. Viața nu are nevoie de comunicat de presă ca să confirme sau să infirme un om.
De aceea spun de ceva vreme că eu nu scriu pentru acum. Scriu pentru istorie. Prezentul este grăbit. Vrea reacții, aplauze, scandal, confirmări imediate. Istoria, în schimb, nu se grăbește, Își vede de treabă și lasă anii să pună lucrurile la locul lor. Dacă ai scris despre ceva atunci când încă nu era limpede pentru toată lumea, iar timpul a venit și a așezat faptele în aceeași direcție, nu mai ai nevoie să demonstrezi nimic. Iar dacă timpul te-a contrazis, ai obligația să accepți și asta. Și să o recunoști. Tu cu tine. Asta este, până la urmă, singura mea validare. Nu o cifră, nu un număr de distribuiri, nu un comentariu, nu o laudă, nu un premiu. Viața și istoria. Ele nu pot fi păcălite la nesfârșit. Poate că omul care intră într-un text cu mască ajunge, la un moment dat, să fie scris chiar de mască. Și atunci cititorul simte ceva, chiar dacă nu știe să spună exact ce. Simte distanța dintre omul care scrie și omul care se arată. Simte când cuvintele sunt adevărate și când sunt doar imagine.
Aseară, cei doi oameni de la masă nu au găsit nici o diferență între omul pe care îl citiseră și omul pe care îl aveau în față. Pentru mine, asta a fost mai mult decât un compliment. A fost o confirmare a unui lucru pe care l-am crezut mereu: nu trebuie să construiești un personaj ca să fii interesant. Nu trebuie să fii mai mare decât ești ca să fii adevărat. Și nu trebuie să convingi pe nimeni de cine ești atunci când nu există nici o diferență între ceea ce scrii și ceea ce trăiești. Poate că, până la urmă, autenticitatea nu înseamnă să fii perfect. Înseamnă să nu existe două persoane în tine: una pentru lume și una pentru adevăr. Să poți sta la aceeași masă cu omul care te citește și să nu ai nimic de ascuns între rânduri. Eu nu-i cer prezentului să-mi dea dreptate. Îi las viitorului această treabă. Doamnă, domnule, vă mulțumesc pentru timpul pe care l-am petrecut aseară, savurând clipa și întâlnirea neprogramată! Mă-nclin, cu respect!
