Să fim bine înțeleși de la bun început: nu suntem politicieni, nu facem analiză de laborator și nici nu ne hrănim din jocurile tenebroase de culise de la Capitală. Suntem doar oameni simpli, muritori de rând care muncesc de dimineața până seara și care au naivitatea să mai arunce din când în când câte o privire spre ecranele televizoarelor. Dar, în ultimul timp, ca să poți urmări buletinele de știri din politica românească, nu-ți mai trebuie doar o răbdare de fier; îți trebuie neapărat un stoc serios de lămâi la îndemână, gata tăiate pe o farfurioară, doar-doar ți-o mai tăia din greața care te cuprinde la fiecare ediție de știri. Privind spectacolul de la televizor, ai senzația tot mai stranie că ai fost distribuit ca simplu figurant într-un scenariu de film absurd. Trăim de ani de zile într-o veritabilă „Zi a Cârtiței” dâmbovițeană. Ne trezim în fiecare dimineață, deschidem canalele de știri și descoperim cu stupoare că suntem prinși în aceeași buclă temporară din care nu mai putem ieși, oricât ne-am dori. Ceasul sună, decorul se mai schimbă puțin, dar piesa este rigorish aceeași: aceleași fețe obosite, aceleași promisiuni ieftine de carton, aceeași tehnică cinică de a ne vinde iluzia unei schimbări care nu mai vine niciodată. Și am trăit din nou o nouă secvență din acest film de comedie neagră. Priveam din nou rotativa asta obosită a puterii și am simțit că am mai văzut cadrul acesta de o sută de ori în ultimii ani. În centru, distinsul Siegfried Mureșan, propus și împins de la spate pentru postul de șef al Guvernului de către Olimpicul nostru Președinte, flancat cu mare fast într-un tablou care se vrea istoric, dar este de-a dreptul ridicol. În dreapta, „Maria-Sa” Ilie Bolojan, afișând aceeași privire severă de salvator providențial al neamului, iar în stânga, Dominic Fritz — un Moțoc modern al politicii de pe Bega —, veniți amândoi să gireze solemn o nouă rocadă pe scaunele tapitate ale puterii.
Privești cadrul acela și te întrebi, cu o mirare amară: ce e nou în toată această punere în scenă? Absolut nimic. Aceleași zâmbete studiate atent în oglindă, aceleași discursuri cosmetizate în laboratoarele de partid și aceeași aroganță mascată sub fardul gros al așa-zisei „responsabilități naționale”. Ca în celebrul film cu cârtița, personajele principale refuză cu încăpățânare să învețe ceva din propriile greșeli din trecut și ne obligă pe toți, zi de zi, să trăim la nesfârșit aceeași zi a amăgirii și a dezinformării. Ne este vândută, cu ambalaj nou, sclipicios și strigat tare la goarnă, aceeași ciorbă reîncălzită a zecea oară. Se schimbă doar ordinea pe scaunele comode, se redistribuie măcelul funcțiilor, al secretariatelor de stat și al ministerelor bănoase, dar sistemul rămâne neatins, rotund, autosuficient și perfect imun la realitatea dură a omului de rând. Pentru ei, țara este doar o simplă hartă electorală împărțită pe feude și o sumă uriașă de bugete de sifonat; pentru noi, este viața de zi cu zi, cu facturi care ne strâng de gât, cu prețuri la raft care scapă de sub control și cu un sentiment apăsător că suntem tratați drept simpli figurați amărâți în repetiția lor zilnică. Or, câtă figurație, câtă regie ieftină și câtă ipocrizie pot încape într-un singur cadru TV? Te uiți la ei cum se bat prietenește pe burtă, cum își dau mâna afectat în fața camerelor și cum pretind că reformează clasa politică exact oamenii care au clădit-o, au protejat-o și au muls-o ani de zile fără nicio reținere. E un spectacol lamentabil în care actorii au îmbătrânit urât pe scenă, dar refuză cu îndârjire să mai lase cortina să cadă, convinși că publicul e prea amețit, prea resemnat și prea obosit ca să mai observe că scenariul e tras la indigo.
Privind de la distanță, din diaspora sau de pe șantierele unde sudoarea are gust de sare curată și pâinea se câștigă greu, acest spectacol al scaunelor muzicale devine o insultă directă la adresa inteligenței noastre. Noi știm ce înseamnă munca cinstită, știm ce înseamnă să răspunzi personal pentru fiecare șurub, pentru fiecare țeavă sau pentru fiecare cărămidă pusă, în timp ce la București se dă de pământ cu o țară întreagă din două fraze sforăitoare și un decret semnat la repezeală între două cafele. Ca muritori de rând, am ajuns la o concluzie simplă, clară și definitivă: oricâte rocade vor mai face în Palatele lor poleite, oricâte nume vor mai scoate din buzunar pe post de salvatori providențiali ai nației, piesa rămâne aceeași. Doar că nouă ne-au terminat de mult răbdarea, ne-am săturat până peste cap de filmul ăsta reîncălzit și ne-au epuizat definitiv tot stocul de lămâi.
