Am primit Eter de Horia Gârbea, împreună cu alte câteva cărți, de la un bun prieten. Mi le-a trimis, între altele, ca exemple despre cum nu trebuie scrisă o carte sau, cu puțină indulgență, despre cum poate ar fi mai bine să nu fie scrisă. Formula mi s-a părut la început cam aspră. După lectură, nu prea. Despre Horia Gârbea am mai scris. Nu mi-am schimbat părerea. Nici n-am avut de ce. Îl numeam cândva una dintre acele prezențe hiperactive ale literaturii române unde activitatea începe să țină loc de substanță, iar vizibilitatea de valoare. Poezie, teatru, proză, critică, traduceri, jurii, funcții. Mult. Mereu mult. Numai literatura, uneori, ceva mai puțină. Am spus și atunci că Horia Gârbea nu este un scriitor prost. Ar fi prea simplu. Este un scriitor mediocru cu mare vizibilitate. Știe meserie. Știe unde se pune poanta, unde intră referința, cum trebuie mișcat textul. Asta se învață. Altceva, nu. Necesitatea. Scânteia. Fraza despre care știi că n-o putea scrie altul. În Eter am căutat-o. N-am găsit-o. Poate vina e a mea. Dar cartea n-a făcut mare lucru ca să mă convingă. Trebuie să spun și altceva, fiindcă se vor găsi destui care să-mi explice ce am vrut de fapt să spun. L-am tradus pe Horia Gârbea. Nu din obligație. I-am tradus un volum întreg de poezie, Der vergessene Traum, apărut în 2020 la Dionysos, în Germania. Cu bunăvoință. Pe alocuri, probabil cu mai multă bunăvoință decât avea poezia față de traducător. Cartea a apărut prin editura mea. Și pe banii mei. N-a trebuit chemat vreun institut cultural. Asta doar în treacăt. Faptul că am tradus un autor nu mă obligă să-i declar genialitatea până la moarte. Traducerea nu este jurământ de fidelitate. Critica nici atât. Atunci am avut poezia în față. Acum am romanul.
Eter vrea mult. Foarte mult. Memoria, moartea, comunismul, ciuma, medicina, fantomele, istoria, mitul, societățile secrete, Mateiu Caragiale, Eliade, Shakespeare, pandemia, metafizica. Dacă mai rămânea loc, poate și facerea lumii. Nu numărul mă deranjează. Ci faptul că prea multe rămân exact acolo unde au fost puse. Nu se transformă. Nu se mistuie. Se văd. Ca lucrurile pe care nu te înduri să le arunci și le urci în pod. Peste ani tot acolo sunt. Chiar începutul spune ceva. Autorul introduce o explicație cu pretenție științifică despre eteri, tratați ca o substanță organică lichidă, incoloră, volatilă și inflamabilă. Nu. Eterii sunt o clasă de compuși organici cu structura R–O–R. Eterul dietilic este lichid, incolor, volatil și inflamabil. Nu e o tragedie. E doar greșit. Dacă intri în roman cu știința de braț, trebuie să fii ceva mai atent. După aceea cartea începe să-și explice dezordinea. Aici devin atent. Când autorul îmi spune dinainte că nu trebuie să caut cronologie, că am fragmente, oglinzi sparte, labirint și perspective, încep să mă întreb de ce trebuie să mi se spună. Dezordinea devine fragmentarism, lipsa construcției devine labirint, firele lăsate baltă primesc și ele un nume. Postmodernismul a suportat multe. Mai suportă unul.
Un labirint nu este totuși o grămadă de coridoare. Are arhitectură. Fragmentul adevărat te face să simți întregul care nu se vede. În Eter am avut prea des impresia că fragmentul trebuie să explice de ce întregul n-a mai venit. Iulia Dragomir vede un „roman-labirint”, polifonic și complex, o meditație asupra vieții, morții, istoriei și memoriei. Savu Popa găsește un „bazar funambulesc și distopic”. Frumos. Critica are uneori această generozitate: vede și ceea ce autorul ar fi vrut să fie acolo. „Bazar” îmi place însă. Într-un bazar găsești de toate. Unele bune. Altele nu. Te plimbi, te uiți, poate chiar cumperi ceva. Numai să nu-i spunem catedrală. Când într-o cronică se adună prea repede polifonie, profunzime, rafinament, metafizică, memorie și invizibil, eu devin prudent. Adjectivele au făcut carieră în literatura română. Uneori mai mare decât substantivele. Nu știu dacă asemenea elogii vin din entuziasm, prietenie, politețe sau dacă alții au văzut pur și simplu mai mult decât mine. Se poate. Eu n-am văzut.
Am spus și altădată că o literatură puternică nu se teme de critică. Când aud numai aplauze, mă uit și spre culise. Reflex vechi. Am trăit într-o lume în care aplauzele veneau la comandă. De atunci unanimitatea mă face atent. Nu spun mai mult. Dacă spui „polifonie”, trebuie să existe voci. Dacă spui „profunzime”, nu e destul să scrii despre moarte. Sau Dumnezeu. Sau ciumă. Tema nu dă automat valoare frazei. Nici fantoma nu dă automat fantastic. Uneori este doar acolo. Mai vechea mea obiecție față de teatrul și proza lui Gârbea reapare aici. Personajele vorbesc prea des cu aceeași gură. Se schimbă costumul, profesia, epoca. Vocea rămâne. Taximetristul trebuie să fie taximetrist, medicul medic, intelectualul intelectual, mortul mort. Iar strigoiul, dacă tot s-a întors, să nu vorbească precum autorul la o ședință. Nu ajung câteva regionalisme și niște ticuri verbale. Procedeul se vede. Omul, mai puțin. De aceea personajele lui Gârbea nu m-au convins niciodată pe deplin. Nu pentru că ar fi prost construite. Dimpotrivă. Sunt construite și se vede prea bine. Aici este necazul. Le lipsește acel ceva dintre mecanism și viață pe care nu-l poți măsura și nici preda. Intră cu rostul stabilit: unul aduce misterul, altul arhiva, altul ciuma, altul comunismul. Și-au făcut treaba, pot pleca. Oamenii sunt de obicei mai incomozi. Chiar și cei din Uniunea Scriitorilor. Nici livrescul nu mă impresionează. Gârbea a avut întotdeauna o slăbiciune pentru referință. Mateiu Caragiale, Eliade, Shakespeare. Apar. Numele mari nu transferă valoare. Cultura nu funcționează așa. Literatura veche trebuie mistuită până când nu i se mai vede cusătura. Dacă se vede, mai era de lucru.
Am observat același lucru și în teatrul lui Gârbea. Inteligență tehnică există. Joc livresc există. Ironie, parodie, combinații, destule. Carne, mai puțină. Am numit cândva unele dintre piesele sale farse provinciale cu ambalaj livresc. Nu retrag formula. Autorul știe bine cum arată literatura. Mai rar simt de ce trebuia scrisă. Funcționarul sugrumă poetul, scriam cândva. În Eter îl mai prinde și pe prozator. Partea medicală mă obligă să citesc altfel. Meseria are defectele ei. Nu mă lasă să admir o infecție numai pentru că lângă ea stau un manuscris vechi și două lumânări. În episoadele legate de ciumă apare ideea conservării agentului patogen și apoi a reapariției bolii. Ca fantastic, Gârbea poate păstra Yersinia pestis unde dorește. Literatura îi permite. Dar dacă aduci medicii, microbiologia și documentarea, lucrurile se schimbă. Ciuma nu izbucnește fiindcă bacteria a așteptat într-un recipient până a venit rândul ei în roman. Între bacterie și epidemie există transmitere, vectori, contaminare. Există un mecanism. În carte, tocmai aici lucrurile se subțiază. La fel cu păstrarea culturilor. Yersinia pestis poate fi conservată. În anumite condiții. Nu devine nemuritoare fiindcă ai pus-o într-o pivniță. Ori explici. Ori rămâi în fantastic. Se poate și una, și alta. Dar trebuie să știi unde ești. Mai apare ideea că, dacă energia nu dispare, nici conștiința n-ar trebui să dispară. Sună bine. Numai că una nu rezultă din cealaltă. Conservarea energiei nu înseamnă conservarea organizării biologice care face posibilă conștiința. Energia poate rămâne. Omul, nu. Atât.
Nu contest dreptul romanului de a fabula. Dimpotrivă. Literatura are voie să mintă magnific. Pentru asta o iubesc. Dar dacă aduci știința ca martor, n-o poți trimite acasă exact când începe să te încurce. Fantasticul suferă și el de acumulare. Nu orice strigoi produce fantastic. Nu orice arhivă produce mister. Fantasticul adevărat are nevoie de fisură, de clipa în care realitatea nu mai este sigură și nu știi exact de ce. În Eter, inventarul vine prea des înaintea neliniștii. Fantomă? Avem. Societate secretă? Avem. Ciumă? Avem. Strigoi? Avem. Comunism? Avem. Destul. Există și contextul instituțional. Horia Gârbea nu este un pustnic care scrie necunoscut la lumina lumânării. Este de multă vreme foarte prezent în mecanismul Uniunii Scriitorilor, cu funcții, comitete, jurii. Nimic ilegal. Am scris cândva, poate fără prea multă delicatețe, că în România cine n-are operă are funcție. Nu aplic formula mecanic. Ar fi nedrept. Uneori există și una, și alta. Alteori una se vede mai bine.
În fața paginii însă funcția nu valorează nimic. Nu adaugă o virgulă bună. Organigrama nu scrie literatură. Cel puțin nu încă. Nu-mi place critica în genunchi. Am spus-o și nu am de ce să îndulcesc acum. Am trăit într-un sistem unde aplauzele erau obligatorii. De aceea, când sunt prea multe, mă uit cine aplaudă. Nu înseamnă că orice laudă este suspectă. Ar fi prostesc. Dar unele coincidențe pot fi observate fără să fie explicate. Le observ. Faptul că un autor cu poziție instituțională primește elogii nu demonstrează nimic. Nici despre autor, nici despre cei care îl laudă. Dar o literatură care are nevoie mereu de protecție, de politețe și de oameni care să păzească liniștea începe să mă intereseze din alte motive. Literatura n-are nevoie de yes-men. Ajunge să fie citită. Iar când nu e de aplaudat, nu aplaud. De aceea mă interesează prea puțin dacă Eter este declarat roman-labirint, roman polifonic, roman al memoriei, al morții sau al invizibilului. Mă interesează ce rămâne după cuvintele acestea. Rămâne un autor inteligent, cultivat, cu dexteritate și multă încredere în ea. Rămâne o carte în care acumularea vrea prea des să treacă drept profunzime, fragmentarea drept formă, referința drept substanță. Fantasticul este încărcat până nu mai are aer. Iar când apare un gol, autorul îl umple. Cu ceva. Orice.
În În slava mediocrității spuneam că Horia Gârbea stăpânește multe tehnici și registre, dar prea puține ating necesitatea literară autentică. După Eter nu trebuie să-mi retrag părerea. Mi-ar fi plăcut. N-am de ce. Talentul nu înseamnă să știi să faci multe. Nici să publici mult. Nici să fii peste tot. Pot fi calități. Talentul începe unde meseria nu se mai vede. La Horia Gârbea se vede. Aproape mereu. Eter vrea să fie roman și antiroman, istorie și coșmar, satiră și metafizică, document și fantasmă. Vrea mult. Ca întotdeauna. Numai că mult nu înseamnă bine. Uneori înseamnă numai mult. Iar dacă trebuie să explici atât de des de ce cioburile sunt artă, poate problema nu este cititorul. Poate oglinda nu trebuia spartă. Sau, dacă ai spart-o, trebuia să știi ce faci cu cioburile.
