Ideile moderne de organizare politică, venite din Occident, cu accent pe ideea statului național centralizat, apar în Europa de Sud-Est în jurul lui 1820-1830. Noi citim aceste mișcări ca mișcări de eliberare, pentru că, privind istoria din punctul nostru de vedere convenabil, avem senzația că cineva, Imperiul Otoman, uzurpase dreptul acestor popoare de a trăi liber, în propriul Stat. Nicolae Iorga a făcut destul ca această viziune să fie nuanțată, dar istoria și interpretarea ei au mers mai departe în aceeași direcție. Lucrurile pot fi privite în felul de mai sus, dar cei care au participat la eliberarea Greciei, mulți aromâni (de-ai noștri) s-au trezit, exact ca pașoptiștii de la Nord de Dunăre, că au fost „proști”. De fapt, ei luptaseră pentru Ideea Imperială romană, varianta creștină, pe care o considerau potrivită pentru acest spațiu în care popoarele sunt atât de amestecate și în care o Idee superioară le poate uni, în vreme ce ideea națională le separă, spre binele unor puteri străine de loc: „Nu pentru ca să facem Elada ne-am luptat noi, nu; ci pentru ca să aducem Rumeicul, acel Stat creştinesc vizat de toți nemusulmanii din Peninsula Balcanică, menit să cuprindă sub un singur sceptru pe toți creștinii, fără deosebire de naționalitate”, spuneau ei (Caragiani, p. IV).
În spațiul românesc, peste câteva decenii, între 1856 și 1877, oamenii politici români cereau, ca maximum al suveranismului, faptul ca Principatele Române să nu fie sub dominația exclusivă a unei singure puteri. Să nu fie doar un Licurici mare, cum s-ar spune azi (ieri)… Acest suveranism, la Vasile Boerescu, figură lipită de Tratatul de la Paris din 1856 și de Independență, se traduce prin formula care pare tranzacționistă: „Să nu ne absorbim în nimeni și să căutăm sprijinul nostru în toți”. Ceva posibil? Vom vedea că foarte greu. De fapt, aceste state sunt sfâșiate de „sprijinul” tuturor. Dar dacă organizarea locală ar fi urmat calea unui Imperiu al locului? Și, ca orice Imperiu, ar fi respectat unitatea în diversitate?
Fractura aceasta istorico-politică se vede cel mai bine în momentul 1877. Boerescu, un filo-francez (nu desăvârșit) legat de 1856, face ochi dulci Rusiei iar Dimitrie Brătianu (primar al Bucureștilor când intră în țară Carol I, pe care-l întâmpină…) scrie, ca mulți alții în epocă, faptul că, dintre toate popoarele din jur, rușii ne sunt cei mai apropiați. Aveam nevoie de ei… dar nu numai. Pe nemți îi admirăm pentru calitățile excepționale, dar cu rușii avem aceleași metehne, zice el. Și totuși, nu vrem să ne absorbim. Firesc. Un stat, însă, absoarbe, nivelează (Grecia!). Un imperiu, mai greu, cel puțin în teorie. Dar Boerescu se împiedică major atunci când privește spre frații din Peninsula Balcanică. Deoarece România era ținută de Convenția de la Paris din 1858, trebuia să fie sigură că înțelegerea făcută cu Rusia pentru trecerea trupelor țariste la Sud de Dunăre NU este o agresiune la adresa Imperiului Otoman (englezii îl șicanau încă pe Nesserode cu ideea că rușii le-ar sufla românilor în pânze după Kuciuk-Kainargi…). Și atunci, într-o pornire stranie, el, Boerescu, afirmă că problema orientală se oprește la Nord de Dunăre și că noi nu avem nimic de a face cu cele ce se petrec la Sud (deși vom avea la Plevna…). Așadar, Independența contra unei ficțiuni geopolitice, a statului care se ferește de vecinătatea atât de familiară. Azi, Ideea Imperială Romană vegetează între Bruxelles, Moscova, Instanbul și… Beijing. Acestea sunt cele mai apropiate capitale (sic), ce pot înțelege situația popoarelor Eurasiei. Restul sunt puteri străine, cu istorii străine, cu interese străine. Statele din zona noastră supraviețuiesc cu greu acestei încordări istorice majore, cel puțin la fel de mari ca decăderea Imperiului Otoman, dacă nu chiar mai amplă…
