În mod normal, Donald Trump ar fi trebuit să fie părintele și garantul unei mișcări „woke” americane. Deoarece orice mișcare de trezire presupune întoarcerea la o stare anterioară, teoretic și principial superioară, woke-ismul ar fi trebuit să fie biciul cu care Trump ar fi fost obligat să lovească societatea adormită a concetățenilor săi. Invers, MAGA, a cărei țintă este „măreția”, putea fi programul unei mișcări de masă, democratice și progresiste. Deoarece, însă, America este ideal-tipul societății moderne, pragmatice, în care s-a experimentat pe viu, istoric, inversarea principială a lumii („O utopie realizată”, zicea Baudrillard), avem o stare de lucruri complet răsturnată. Pentru a se realiza ca proiect pragmatic și pragmatist, America a fost obligată să nege anterioritatea și superioritatea principiilor spirituale și tradiționale, adoptând calea mult mai directă și mai facilă a realizării mundane. Dar, în acest fel, America a fost mereu și mereu o formă fără fond, de care noi nu ne-am dat seama, dar care era evidentă la o analiză corectă, bazată pe principiile tradiționale.
Pentru America, a se întoarce la Tradiție, înseamnă, nu așa cum ne-am imagina, a se spiritualiza, ci a deveni din nou Mare. Nu cumva suntem într-un cerc vicios? Prin Partidul Democrat, SUA se „lățește” antitradițional în sensul masificării și deconstrucției moderniste. Prin Partidul Republican, SUA redevine ceea ce era la început, adică începutul ideii masificatoare, cu fundament democratic și pragmatist.
Ce concluzie putem trage de aici? SUA se află, cu ambele versante ale tradiției (?) ei politice, la capăt de drum. Neavând o cultură tradițională, ea nu se poate, de fapt, „trezi”, niciodată. O Renaștere americană este o împietrire. O Renaștere Europeană, deși improbabilă, are șansa acelei reminiscențe culturale de care Europa încă mai beneficiază, ici și colo. Religia și Cultura sunt cei doi termeni pe care îi invocăm azi. Dintre ei, din punct de vedere politic, doar Cultura poate avea urmări benefice. În sensul lui Carl Schmitt, Cultura este acea unitate etnico-spirituală care nu a fost încă dizolvată de individualismul pragmatic american. Ea face posibilă democrația; SUA s-au aflat mereu, din acest punct de vedere, în tabăra oligarhiei pure. Religia, așa cum apare azi, nu mai joacă decât un rol fizic în lumea occidentală. De forțe fizice, însă, lumea modernă, nu mai are nevoie, pe cât se pare… E vremea forțelor tradiționale, oriunde ar fi ele…
Or, pe de altă parte, SUA are două șanse să iasă din propria capcană ucraineană: fie învinge – ceea ce e evident imposibil, fie se lasă învinsă, ceea ce nu acceptă. Pentru ca pacea din Alaska să se aștearnă peste frontul ucrainean, era nevoie ca războiul să se aprindă acasă. Este inversul lui 11 septembrie, momentul „astral” al SUA, când „lupta împotriva terorismului” a împins marea putere americană în inima Eurasiei, de unde, încă din vremea lui Biden, se tot retrage. Azi a venit vremea aliniamentului european. Faptul că Pentagonul se numește mai nou Minister de Război nu mai înșală pe nimeni. SUA nu mai pot purta războaie de amploare – iar acest lucru este clar exprimat în noua orientare a respectivului minister, care vorbește deschis despre concentrarea pe provocările domestice, adică acasă și cel mult în Emisfera Vestică. Ultimele două atentate, cel împotriva tinerei ucrainence, executat de un negru, și cel împotriva lui Charlie Kirk, executat de un necunoscut, dar cu gloanțe „globaliste”, arată că SUA au nevoie mai mult ca oricând să ia o pauză geopolitică. Programul de concentrare pe criza internă (mobilizarea Gărzii Republicane în orașe etc.) are o justificare perfectă. Nimeni nu mai e în siguranță, de la o anonimă din metrou până la amicul familiei prezidențiale…
În fond, „Sic transit goria mundi” („Așa trece gloria lumii”), nu?!…
