Mi-am adus aminte de străbunicul meu, Ilie Ciuchiță, care a căzut la datorie în Primul Război Mondial, la nici 25 de ani. A fost înmormântat într-o groapă comună. A rămas în urma lui un orfan, un băiat de doar trei ani… Ion. Adică bunicul meu, Ion Ciuchiță, care și el a plecat la război… în cel de-al Doilea Război Mondial. A făcut parte din corpul pușcașilor și a luptat pe mai multe fronturi, așa cum a dictat politica țării.Ion C. – unul dintre cei 253.957 – a fost încadrat într-un pluton de infanterie, luptând ca pușcaș în prima linie la Cotul Donului.Lupta de mulți ani, de când începuse războiul, la mii de kilometri de casă. O casă din chirpici, în Bălcești, unde își lăsase în voia sorții soția, Alexandrina, și pe cei doi copii minori: Apostol, în vârstă de 7 ani, și Constantin, cu doi ani mai mic.
Sub cerul sângeriu, cu străzile goale – de parcă locuitorii se „evaporaseră“, precum nefericiții din Hiroshima și Nagasaki – domnea o atmosferă apăsătoare. Bărbații erau la război. Femeile, îngrozite, se adăposteau în case dărăpănate, cu teama că părinții, soții sau copiii lor nu se vor mai întoarce niciodată acasă, că războiul nicicând nu se va mai sfârși.Proviziile se terminaseră de mult. Foamete, disperare, boli… și mulți păduchi.
O altă față hidoasă a războiului, o altă imagine a omului fără creier, care alege calea armelor în loc să rezolve problemele pe cale diplomatică. Pagini triste ale omenirii, o istorie care, de mii și mii de ani, se repetă, pentru că trecutul se uită mereu prea repede. O istorie care încearcă să ne convingă – cu argumente false – că mai întâi trebuie să distrugi, pentru ca mai apoi să reconstruiești, de parcă ar fi vorba de case sau poduri și nu de națiuni și popoare.
Așa înțeleg unii progresul… să dinamitezi „ceva” care, evident, trebuia păstrat, nu distrus! Când s-a întors de pe front, Ion Ciuchiță era nevătămat la trup, dar nu și psihic. De multe ori, în cele mai neașteptate momente, ororile războiului i se citeau pe chip. Și acum privesc cu respect cele două medalii și legitimația sa de veteran de război…
Cine mai vorbește astăzi despre onoare, demnitate, conștiință și adevăr? Prea puțini. Și aceia aparțin unei lumi apuse, unor generații cu adevărat de sacrificiu… În primul rând, bunicii și părinții noștri, cei care au îndurat mult, mult prea mult, sub regimuri diferite – capitalism, monarhie, comunism – tot așteptând o schimbare în bine pe aceste meleaguri. Au sperat în zadar! De mai bine de un secol, situația se tot repetă, iar noi, această nație „privilegiată”, suntem mereu în bătaia focului, lipsiți de o minimă apreciere externă, considerați o națiune de categoria a doua (după cum spunea un ex-președinte), dar chemați la arme ori de câte ori este nevoie să ne vărsăm sângele în războaiele altora… Și, tot așa, ca un mecanism stricat: când sfidați și înjosiți, când parteneri strategici… până când vom fi iar sfidați și înjosiți de „parteneri”, ca națiune de mâna a doua.
Mă rog, în funcție de interesul geopolitic și strategic al momentului, mai suntem din când în când lăudați – „Bravo, Grivei!” – după care, desigur, (re)vine potopul. Așa ne arată istoria că s-a întâmplat până acum… și atunci?! Când există niște interese, suntem buni. Când nu mai au nevoie de noi, ne aruncă la lada de gunoi… Unde este onoarea? Onoarea noastră, dar și a lor!
