Silivaşu de Câmpie: monografia unui sat…

Încă din adolescenţă culegeam material pentru monografia satului meu natal, Silivaşu de Câmpie. Însemnările le făceam pe un caiet cu linii, mai multe erau întâmplări reale de demult, dar şi câteva poveşti/basme auzite de la nănaşul Iuănu Miii (Ioan Furnea), un ţăran foarte inteligent din lumea satului nostru, fost o perioadă şi notar în România noastră interbelică. Din păcate, manualele şi caietele mele de şcoală, cărţile pe care le obţineam ca premiu la învăţătură, alte cărţi din familie le ţineam pe un raft de scândură lipit de perete în ocolul (magazia) de după casă, spre drum. Viscole, ploi, şoareci, frunze uscate de acăţi, funii şi plase de păianjeni s-au abătut asupra „bibliotecii” mele. Magazia era cu pereţi de scânduri care nu se îmbinau perfect, se mai infiltra apa şi zăpada pe porţiunea dintre acoperişul casei şi cel al magaziei, eu am plecat la oraş şi „sâmburele” meu de bibliotecă a fost foarte mult afectat, inclusiv caietul meu cu poveşti culese de la nănaşu Iuonu Miii, poveşti pe care mi-a spus că le-a auzit şi dumnealui mai ales la moară, când lumea aştepta la măcinat, seara şi noaptea târziu.

O poveste era despre „Cele trei fete la smuls cânepă”, titlul fiind amintit şi de profesorul Achim Matei din Silivaşu de Câmpie într-o lucrare despre folclorul din sat, dar nu şi conţinutul poveştii, semn că acest basm circula într-adevăr prin Silivaşu de Câmpie de demult. Se spune că tare demult, în satul nostru locuiau oameni foarte bogaţi, ca nişte împăraţi, harnici şi buni, cu o viaţă foarte tihnită după ce-şi terminau lucrul, mâncau din tiere (farfurii) de argint şi de aur, fetele şi feciorii purtau haine de cânepă şi de lână ţesute cu fire de aur, nu ştiai ce-ţi luau ochii mai mult, frumuseţea fetelor sau strălucirea hainelor aurite pe care le purtau. Odată, trei fete vecine au mers După Deal la scos la cânepă. Era vremea de scos şi topit cânepa. Mamele lor au rămas acasă, tocmai le ţeseau catrinţe din tort de lână albă ca omătul, cu altul negru şi cu fire de aur şi argint. Frumos şi strălucitor îmbrăcate, de oamenii se uitau cu drag după ele, fetele au mers la câmp şi au lucrat până pe la ojână (pe la jumătatea timpului dintre amiază şi asfinţit), cântând de fermeca toată întinderea văii de După Deal, până departe.

Venind spre casă, pe la Curmătură, le-a prins o vreme mare şi fetele au văzut de acolo, de sus, cum satul s-a întunecat de nori negri şi bătea un vânt de era să le ducă peste deal înapoi. Deodată, fetele au văzut în acea întunecime un sul de foc care se apropie spre ele. S-au trezit deodată în faţa lor cu un drac înfricoşător, care le-a spus: Satul vostru îmi este dator pentru că încă nu v-am tulburat viaţa voastră şi binele vostru, de aceea o voi lua pe una dintre voi cu mine. Altfel voi aduce răul în sat, pacinica voastră viaţă se va destrăma, nu veţi mai fi cu ochi buni unul faţă de ălalalt, o să vă aduc peste voi oameni de alt neam, răi şi neiertători, să vă stăpânească, ţarina voastră nu va mai rodi, vitele şi oile voastre vor fi mereu sterpe, bunăstarea voastră se va ruina din cauza sfezilor şi răutăţilor, nu veţi vedea de unde vă vine răul, vremile bune se vor duce, voi abate asupra voastră gheaţă, ploi mari şi negură. Ce zîceţi? Pe care să vă iau dintre voi trei? Ana, cea mai năvalnică, i-a spus tare şi scurt: Pe niciuna, nici în ruptul capului. Maria, cea blândă, i-a zis: Domnia ta ne pui la încercare, doar trebe să ştii că oamenii de la noi sunt aşa de buni, că niciodată nu-şi vor schimba firea şi nu vor accepta pe nime să ne supună, că la noi în sat sunt feciori aşa de tari, că de-i scoţi din ţâţâni de nime-n lume nu se tem şi nime nu-i poate bate. Dracul numai se rânjea, în batjocură. Titiana, cea mai înţeleaptă din sat, i-a zis: Noi am fost crescute de părinţi ca florile de muşcată în oalele din fereastră. De noi numai binele se leagă şi aşa va rămâne pe veci. În împărăţia ta, dacă ne duci, vei fi veşnic nemulţumit, că din rău vom face numai bine, iertare şi dreptate, prin toate cotloanele, întocmai ca aici, la noi în sat. Dracul s-a înfuriat, a scos foc pe gură şi pe nări, a ameninţat satul şi s-a făcut nevăzut, tocmai trecuse furtuna şi vatra satului s-a luminat din nou, altfel dracul ar fi luat cu forţa pe vreuna.

Fetele au povestit în sat ce au păţit, dar nimeni nu le-a crezut, oamenii au zis că poate au avut vedenii de la mirosul foarte îmbătător al cânepii, că şi alţii au păţit aşa. Mult mai târziu, povestea s-a tot răspândit, oamenii se bucurau de curajul fetelor, dar de multe ameninţări au pătimit oamenii de atunci, au pierdut din avere, oameni răi au venit peste ei, nu le mai dădea mâna să se îmbrace în straie de aur, doar un singur lucru din vremurile alea de aur, tare de demult, nu le-a putut fi smuls şi nu l-au pierdut: omenia. „Şi când omu-i ge-ominiiie, Dumniiezo nu-l lasă să pciară”, a încheiat povestea nănaşul Iuănu Miii.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*