Mir printre gene…

Povești de adormit răni

(Iuliei Hasdeu)

A fost odată un pian

Într-un castel uitat de lume,

În palma Domnului anume,

Singur cânta nepământean.

.

S-a auzit în multe veri

În nopţile înmiresmate,

Ca o iertare de păcate,

Ca un oftat cumplit în cer.

.

Sfâşietor plângea un tată

Cu inima zdrobită-n cruce

Că prin a morţii poartă-şi duce

Dulcea şi preaiubită-i fată.

.

O, Iulie, copil-minune,

Hasdeu te cheamă înc-o dată,

Întoarce-te la al tău tată

Pe-acorduri îngereşti, în lume!

.

Ce nemilos destinul, crudul,

Ni te-a răpit în plină floare

Îl blèstemă regi şi popoare,

Cum poţi să înţelegi absurdul?

.

Lumină din lumină, rază

Îşi scaldă mirul printre gene,

Cu litere de foc se-aşterne,

Din nou cuvântul se-ntrupează.

.

Privi mesajul pe hârtie

Şi din crepuscul i se-arată:

Venit-am iar la tine, tată

Îţi voi cânta şi tu vei scrie.

.

De-atunci, în fiecare noapte

Pianul plânge, râde, geme,

Călcând a morţilor blesteme,

Vibrând de dor, ea-i cânta-n şoapte:

A fost odată un pian,

Singur cânta nepământean.

Buna Vestire

(Doinei și lui Ion Aldea Teodorovici)

De la Cer la Pământ,

Îngeri ard în Cuvânt,

Rug de inimi dospind

Peste-al Prutului nimb.

.

De la Cer la Pământ,

Plâng poeţii-n mormânt,

Cântă nemângâiaţi

Dorul frânt de Carpaţi.

.

Din ţărână spre Cer

Toate dogmele pier

Ochi de-Arhanghel zâmbesc,

De Unire vestesc.

.

Din ţărână spre Rai,

Basarabie, hai,

Rupe-al nopţii ungher,

Să unim Cer cu Cer!

.

Brâu ţesut an de an

Cu al sângelui hram,

Ca Hristos te-ai jertfit

Pentru Neamul iubit!

.

Basarabie, sfânt
Ți-e pământul ce-l cânt
Cu Unirea în piept
Vino, Frate, te-aștept!

Minuni

Sunt multe minuni pe Pământ,
Dar ochii nu pot să le-ndure,

I-ar ninge lumina prea mult,
Tocindu-le-a minţii secure.

De fapt, nu e niciun mister,
Sunt toate mereu la-ndemână,
Dar treci rătăcit şi stingher,
Cu ochii legaţi de-a ta mână.

Mereu vrei dovezi ca şi cum
Tu vrednic ai fi să se-arate.
Când nu vezi nici muntele-n drum,
N-ai crede minunile toate!

La ce bun, miracolul dat,
De nu ai cu ce a-nţelege?
Nici ochi, nici urechi şi-n păcat
Aluneci prin timpuri pribege.

Lăcàtele minţii sunt scrum
Doar dacă le-aprinzi între coaste,
De-ţi cauţi în inimă drum,
Vei arde-a muririi năpaste.

De sufletu-ţi este arat,
Nevoie nici n-ai de dovezi.
Când tu eşti Lumină, ţi-e dat
Să vezi, să-nţelegi şi să crezi.

Recviem

niciodată nu te-am iubit

mai mult decât acum.

numai eu cunosc taina grădinii tale,

din care te reverşi asupra mea

în mii de culori stranii şi amare.

ochii mei flămânzesc după tine,

braţele mele nu cunosc lumină mai mare

decât cerul îmbrăţişărilor tale,

sângele meu după sângele tău aleargă-n vine

rătăcind pe cărări străine

te-ai luminat de ziuă.

şi te-ai întunecat la apus

când, aşezaţi în iarba gândurilor noastre,

pe Recviemul de Mozart

ne-am lăsat inimile smulse de sub coaste,

în ultimul Act.

dar, ce păcat!

căci niciodată nu te-am iubit

mai mult decât acum,

acum când ştiu că iubirea noastră

este un recviem neterminat…

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*