Credeam în atâtea eternităţi…

De cum vezi lumina cea miraculoasă a Vieţii, instantaneu crezi că toate frumuseţile cele sublime ale Lumii sunt deja eterne şi nici nu-ţi pui măcar problema că vor pieri vreodată. Ai văzut cum a înflorit de superb un măr în ogradă, cu gingaşele lui flori roz care te îmbată cu o privire romantică asupra lumii, ai văzut apoi cum apar din flori buchete de mere mici verzi care promit o recoltă bogată de fructe dulci, apoi toamna îţi mângâie sufletul reflexele culorilor roşietice lucii ale merelor împlinite, şi te înfrupţi din ele, apoi, vezi ruginiul frunzelor ce cad alene, una câte una, te încântă iarna albul minunat al omătului de pe trunchiul mărului şi de pe cele mai fine crenguţe ale lui, şi primăvara se repetă miracolul.

Mărul e în livada mică, falnic, lângă ocolul oilor. E adânc ancorat în eternitatea de acolo. E al nostru pentru eternitate. Aşa credeam, fugind fericit prin ogradă. Tot astfel, nucul cel bătrân din fundul grădinii, frăgarul alb de din sus de casă, unde era spaţiul reveriilor mele, seara, sub stelele şi ele eterne, apoi acăţul uriaş de după casă, toţi prunii, vişinii şi merii din livada mică şi cei ce ocolesc grădina mare spre drum, la capăt şi din sus, frăgarul uriaş cu fragi de culoare „mucedă” de lângă poarta grădinii mari, toate „vietăţile” numite arbori/copaci/ pomi din spaţiul familial al copilăriei. Doar nu-ţi pui problema de când ai apărut pe lume, atât eşti de impregnat de sentimentul eternităţii lucrurilor. Eşti tu, dintotdeauna. Dealurile pe care le vedeam zilnic din ograda copilăriei, din centrul satului, care-mi limitau mereu orizontul privirii, erau şi ele de când e lumea, tot eterne. Ca şi pădurea Macăului, care-mi limita orizontul dinspre miazăzi. Nu mai zic de turnul bisericii noi, care se vedea pe fundalul pădurii Macău. Emitea atâta aură de eternitate plină de armonie sufletească şi de pace a spiritului de astă dată, era legătura mea permanentă în suflet cu antichitatea biblică, turnul îmi deschidea orizontul spre acea lume sfântă a antichităţii (cât înţelegeam eu sfinţenia, adică ideal de bună şi de luminoasă, cu popor cu haine elegante, curate şi lungi, cu lume privilegiată pentru că pe acolo umbla „Domnu Ristos” – nu ştiu dacă mama zicea pe H în faţă, dar eu aşa auzeam).

Eternitatea era la ea acasă în acest peisaj văzut de din sus de casă. Cât de eterne şi de frumoase erau apoi toate drumurile din sat, toate gospodăriile aflate „sub pecetea tainei” şi pline de bunătăţi ştiute şi neştiute, apoi toate panoramele largi ale satului, privite de pe Continit, cel mai înalt punct al satului văzut din ograda noastră, de la Curmătură, din dealul Văii Macăului, din dealul Mireşului, de pe Umătă şi din Baraboi, din dealul din Spini, din dealul Farcaşteului şi din alte locuri pitoreşti ale satului nostru. Părinţii, surorile, vecinii, toţi oamenii din sat, aproape toţi cunoscuţi de mine într-o împrejurare sau alta, purtau pecetea eternităţii vieţii lor în viitor, nici nu-mi puneam problema că ei nu vor fi veşnic la poartă, stând pe un butuc de lemn improvizat, mai ales bătrânii.

Figura lor „statică”, gânditoare, atitudinea tihnită în odihna lor, bunătatea privirii îţi inspirau eternitatea vieţii lor, nicidecum graba spre vreo „trecere”. Nu mai zic de bărbaţii cei falnici din sat, în care vedeam forţa de a ne apăra de orice rele, puterea de a ara, semăna, cosi fâneţe, încărca fân, căpăli (săpa) lanuri mari de porumb şi floarea soarelui, secera grâne, clădi case şi grajduri, aduce apă cu două găleţi de la fântână, culege cucuruzii, de a duce în spate sacii la moară, de a conduce care cu vaci, bivoli, boi, căruţe cu cai puternici şi nărăvaşi, toţi inspirau eternitatea indiscutabilă a vieţii lor.

Credeam până şi în eternitatea gâzelor cele mici şi colorate: nevinovatele Vaca Domnului şi buburuze, eram sigur că primăvara ne vom revedea, iarăşi şi iarăşi. Cum să nu fii fericit! Copil fiind, cu toate micile supărări unul pe altul, aveam la baza vieţii copilăriei uriaşa iubire ocrotitoare a mamei, a tatălui meu, a surorilor mele, iubire statornică şi nesfârşită. Când eşti copil vezi apoi că eşti primit cu căldură, nu numai de rude, ci şi de toate mamele din sat, eşti încurajat de vecini şi de toţi pe care-i întâlneşti, cu vorbă bună şi acceptare şi crezi atunci în eternitatea unei societăţi respirabile. Apoi cum să nu crezi în minunata lume respirabilă la propriu, care se întindea, mai bine zis se înălţa până în cele mai albastre zări ale văzduhului. Culmea era – privit acum în urmă – că până şi mormintele cu cruci de lemn din Ţânţârimul de pe Faţă îmi inspirau parcă o eternitate “concretă” de astă dată, la propriu, văzând dormind acolo, sub crucile pe care scria numele, moşul şi buna, rude de-ale vecinilor şi ale unor oameni din sat, mai departe de noi, şi-mi păreau că ei au trăit cândva foarte-foarte demult, într-o eternitate “inversă”, cu sens mult înapoi în veacuri, deci nu mai poate fi nicio întristare pentru ei, aşa credeam. Trăind de mic cu atâtea eternităţi pozitive, era normal să cuprinzi lumea cu tot sufletul uriaş cu care am apărut pe lume. Mai târziu, mai spre maturizarea implacabilă, au început să cadă ca nişte stele, treptat, eternităţi după eternităţi, cărora nu le-am desluşit în copilărie caracterul efemer, ne-am comportat, fără să ştim, cu regula de aur care zice că „Eu nu strivesc corola de minuni a lumii” (Blaga), dar din păcate corola a fost zdrobită în special de Timp şi de rele sociale mari.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*