Arhiva zilnică: 3 decembrie 2013

Dacă vorbim despre religia dacilor nu putem să sărim peste Cavalerul Danubian (Trac, Dac, etc.), cel săpat în piatră pe un mare perete de stâncă în Bulgaria, la Madara, trecut și pe Lista Monumentelor UNESCO încă din anul 1979. Acum se află și pe o monedă a fraților de la sud de Dunăre. În țara noastră au fost descoperite mai multe reliefuri representative cu acest misterios cavaler (Capidava, Potaisa – Turda, Apulum-Alba Iulia, Gilău, Bolduț – Cluj, Fântânele, Mănăstirea Negru Vodă, etc.). Altorelieful prezentat acum reprezintă „Cavalerii Danubieni” și a fost descoperit în anul 1962, cu prilejul unei cercetări de teren realizată de Ion Limbidis în incinta fortificaţiilor romane de la Bărboşi (judeţul Galaţi). Din anul 2015 vizitatorii au putut admira, la Muzeul „Casa Cuza Vodă” din Galaţi, o mărturie a celei mai bizare religii cu origine dacică, respectiv o tăbliţă votivă denumită „Cavalerii Danubieni”. Tăbliţa votivă, realizată din marmură albă, este de formă pentagonală, cu dimensiunile de 16cm/18,5cm/20cm. Starea de conservare a piesei este relativ bună. Colţul din stânga jos a fost spart în timpul descoperirii. Prezenţa acesteia la Bărboşi, marchează punctul de maximă extindere spre est a ariei de răspândire a reprezentărilor „Cavalerilor danubieni”, artefactul gălăţean completând repertoriul monumentelor dedicate acestor divinităţi războinice. „Iconografia este împărţită în două registre inegale: a) r.superior, de formă triunghiulară prezintă o triadă simbolică – o femeie încadrată de doi bărbaţi, în lateral sunt conturate figurile personificate ale unor divinităţi astrale – Sol (stânga) şi Luna (dreapta). Deasupra acestor reprezentări – toate bust – apare o acvilă cu aripile întinse; b) r.inferior, rectangular, este dominat de figura centrală a unei zeităţi feminine, având în faţă trepiedul ritual pe care se află un peşte”, se menţionează în fişa piesei arheologice păstrată la Muzeul de Istorie din Galaţi. Zeiţa „centrală” este flancată de doi Cavaleri danubieni, călare, reprezentaţi din profil. Ambii sunt însoţiţi de câte un personaj pedestru, iar la picioarele cailor sunt redaţi câte doi oameni, întinşi la pământ. În partea dreaptă, ar mai fi de menţionat prezenţa unei forme ilizibile, poate un cap de berbec. În ceea ce priveşte denumirea de ,,Cavaleri danubieni”, aceasta este atribuită unor vechi divinităţi de origine geto-dacică, cu teonime preromane necunoscute. Descoperirea unui număr mare de reprezentări culturale (cca. 300), similare celei la care ne referim, răspândite preponderent în provinciile romane dunărene, şi cercetarea lor sistematică a dus la eliminarea succesivă a identificărilor anterioare (Cabiri, Dioscuri, Cavalerul trac, Sabazios, Cavaleri traco-mithriaci) şi la evidenţierea elementelor ce sprijină ipoteza că aceste monumente ilustrează culte de origine geto-dacică, fără îndoială dedublate cu anumite atribute specifice sincretismului religios din secolele II – III d.Hr.. Ca şi în cazul nostru majoritatea acestor artefacte au figurată în partea centrală triada divină şi cei doi cavaleri războinici. Cavalerii, reprezentaţi cu inamicii lor sub copitele cailor, simbolizează dobândirea unei victorii cosmice împotriva forţelor răului şi întunericului, reuşită răsplătită de Marea Zeiţă.

Simbolurile şi scenele conexe atestă caracterul universal (celest, terestru şi subpământean) al divinităţii şi domeniile în care acesta îşi exercită atributele, şi indică existenţa unui cult cu mistere. În acest context, personajele adiacente cavalerilor – acoliţii, ar reprezenta ritul iniţierii, moment tratat plastic şi în registrul inferior, prin redarea gradului de iniţiere (1. aries-„berbec”; 2. miles-„soldat”; şi 3. leo-„leu”). Din păcate, există foarte puţine mărturii arheologice despre ordinul „Cavalerilor Danubieni”. În comparaţie cu alte monumente religioase, cele închinate cultului Danubian sunt, în marea lor majoritate, turnate în plumb, material care, în credinţa strămoşilor noştri, aparţinea lui Zamolxis. După cum se ştie, dacii erau unul din puţinele popoare care nu ciopleau chip pentru zeii lor. Acest lucru s-a schimbat însă odată cu cucerirea romană, care au asimilat în parte cultul Cavalerilor Danubieni. Fiecare dintre scenele reprezentate sunt o continuare a cultului lui Zamolxis, mai exact, o preluare a unor elemente ale acestui cult de către colonizatorii romani (posibil de veterani). Interesant este că, cel puţin în basoreliefurile religioase descoperite în arealul sudic, romanii au recunoscut superioritatea lui Zamolxis şi a straniului Cavaler Danubian, punându-şi principalii zei în urma acestuia pe diferite monumente. Basoreliefurile în care apar cei doi cavaleri şi Marea Zeiţă îi reprezintă de fapt pe cei doi gemeni Zamolxis care, împreună cu Zeiţa Bendis, ocrotitoare a Daciei, au format prima trinitate de dinaintea creştinismului. Cei doi Cavaleri erau înarmaţi fie cu o lance, fie cu securea dublă, având pe cap nu cuşma dacilor, ci misterioasa bonetă frigiană. De asemenea, Cavalerii purtau steagul dac, celebrul „dracos”, cu cap de lup şi trup de şarpe.

Unul dintre elementele misterioase ale cultului era faptul ca iniţiaţii nu mâncau nici un fel de carne, ci doar peşte, aliment despre care se credea că purifică trupul, alungând demonii. Din păcate, până acum nu au fost descoperite temple ale cultului Danubian, dar se presupune că acestea s-ar fi aflat în munţi, în peşteri greu accesibile neofiţilor. Cei care doreau să devină Cavaleri ai Libertăţii, respectiv ai Ordinului Danubian, trebuiau să treacă anumite teste, examenul final fiind dat în zona muntoasă unde viitorul cavaler urma un ritual de purificare şi renaştere spirituală. În basoreliefuri apare ritualul de înghiţire a candidatului de către un dragon (balaur în credinţele populare), urmată de sosirea unui Cavaler al Ordinului care învingea balaurul, simbol al răului, şi îl scotea din burtă pe viitorul cavaler, care învia şi devenea unul dintre membrii ordinului. Originile acestui cult misterios sunt, se pare, mult mai vechi, imaginea eroului – călăreţ fiind divinizată încă din secolele III-II î.Hr. (exemplu: reprezentările de pe coiful „cu ochi” din Tezaurul princiar getic de la Agighiol). Grecii îi spuneau Theos Heros, Stăpânul, Căpetenia, în timp ce romanii îl numeau Deus Heron. Cavalerul Trac este însă un zeu tracic prin definiţie, fiind extrem de răspândit în Balcani şi mai ales în Dacia şi Scytia Minor, zone unde s-au găsit peste 200 de reprezentări ale sale (fie în bătălie, fie la vânătoare, fie la pas, dar mereu călare). Era o divinitate a dreptăţii, a binelui care învinge răul şi întunericul (reprezentate de animalele sălbatice pe care le vânează în imaginile cinegetice; ex.: leu, balaur, etc). Înarmat cu o lance, Eroul Cavaler sau Eroul Vânător se regăseşte pe numeroase piese descoperite în Dobrogea, având diverse atribute şi nume, precum Heros Manimazos (la Tomis), Heros Dosaenos, Invictus (Nebiruitul), Aeternus (Veşnicul), Stăpânul Morţilor sau Întemeietorul. El apare uneori însoţit de Marea Zeiţă (posibil Cybele) şi este adeseori paşnic, fiind reprezentat şi fără armă, ci doar ţinând în mâini vase rituale. Unii l-au legat de Zamolxis, alţii de Dionisos (imagini cu viţă de vie sau vegetaţie), iar adorarea sa a condus la crearea „Ordinului Cavalerilor Danubieni”. O teorie inedită şi evident, controversată, este aceea că iconografii creştini din primele secole ale mileniului I s-ar fi folosit de imaginea sa, pentru a-l zugrăvi pe Sfântul Gheorghe, Omorâtorul de Balaur. Cert este însă faptul că în veacurile II – III, Cavalerul Trac era extrem de adorat în Dacia (zona de câmpie dunăreană mai ales) şi în Moesia Inferior (Dobrogea noastră). Odată cu instaurarea creştinismului (sec IV), credinţă care devine religie de stat în Imperiul Roman, cultul Cavalerului Trac este condamnat la dispariţie, alături de alte divinităţi aşa-zis păgâne. Așa cum cavalerii „apără” căile stânga – dreapta din acest altorelief, tot astfel pe coiful de argint aurit „cu ochi” din tezaurul princiar getic de la Agighiol (cca. 2400 î.Hr.) cavalerii apar dual pe obrăzarele acestuia, apărând accesul către purtătorul de coif și ducând istoria acestora către o vechime de peste 4000 de ani.

Neîntrerupta goană (istorică) a descurcăreților hrăpăreți după avere, putere, faimă și plăcere nu numai că a generat abrupte inegalități sociale între membrii ginților și triburilor primordiale, mai apoi între castele și/sau clasele popoarelor și națiunilor, dar a stat la baza divizării lumii în țări pașnice, cu adevărat iubitoare de pace (poporul român este unul dintre ele), și cele cu neodihnite tendințe expansioniste, care – prin cotropiri și jafuri – s-au transformat în regate sau imperii atât de întinse și de puternice, încât nu doar că dictau/dictează în politicile internaționale (imperiul lui Alexandru Macedon, imperiul roman, imperiul carolingian, cele trei reichuri germane, imensul regat spaniol din vremea lui Carol Quintul și Filip al II-lea, întinsul și bine administratul imperiu britanic, sterilul imperiu otoman, mult opresivul imperiu țarist și criminalul său urmaș bolșevico-rus, nu în ultimul rând actualul imperiu american, vizibil incomodat de colosul chinez), ci, având resursele materiale și spirituale necesare (evident, cu excepția mongolilor, turcilor și muscalilor, stăpânitori asiatici în exclusivitate prădalnici și extensivi), s-au străduit să lase în urmă înfăptuiri memorabile pentru cultura și spiritualitatea universală: Macedoneanul a răspândit până în India elenismul și a construit o salbă de Alexandrii (mai dăinuie doar Alexandria egipteană); romanii au difuzat în vastul lor imperiu (din Iberia și până în Palestina, din Dacia și până în Egipt) latina populară, cultura și civilizația greco-romană (mitologie, poezie, muzică, literatură, filosofie, drumuri impecabile, teatre, sculpturi, columne, amfiteatre, apeducte, terme, disciplină administrativă, drept roman etc.); renașterile carolingiană și ottoniană au creat valori referențiale în cele două imperii europene medievale; funcționarii britanici au dus cu ei în colonii nu doar lăcomia, corupția, comoditatea și suficiența burgheză, ci și limba engleză (astăzi principalul vehicul al culturii tehnice și al civilizației mondiale), gândirea empirică a ilustrului Francis Bacon, strălucita cultură anglo-saxonă, rigoarea administrativă, anglicanismul și spiritul inventivo-competitiv…

Întrucât năucitoarea civilizație mașinistă din zilele noastre a luat-o cu mult înaintea culturii la plesneală, căci tot mai mulți pământeni vor să fie la modă, adică cel puțin la fel de pragmatici ca americanii get-beget într-ale gândirii mercantile (unde este Baruch Spinoza cu admirabila lui îndârjire de-a căuta în mod dezinteresat adevărul?!), și întrucât competiția dintre indivizi și dintre state este eminamente de ordin material, iar prin aceasta în totalitate anticreștină („Nu vă strângeți comori pe pământ, unde le mănâncă moliile și rugina, și unde le sapă și le fură hoții” – Matei 6/19), iată de ce cruzimea, necinstea, lăcomia și ipocrizia umană, îndeosebi în cazul cârmuitorilor și ciocoilor cu ștaif (vezi recentul fals în declarații al useristului Ionuț Moșteanu, până de curând ministru al Apărării, după uriașul fals al fostului președinte turnător Traian Băsescu, după plagiatul fostului premier mitoman Victor Ponta, după tâlhăriile ca-n codru ale atâtor politruci și demnitari) a atins nu numai la noi cote nemaiîntâlnite în istorie.

Toate acestea adâncesc necontenit decalajele dintre indivizii bogați și cei săraci (sub 10% dintre hiperavuții lumii dețin mai mult decât toți ceilalți pământeni la un loc, lider absolut în acest clasament al deșertăciunii umane fiind clanul Rothschild!), precum și dintre statele lumii, mai exact dintre Vestul opulent și Estul sărăntoc (mai puțin Japonia, Coreea de sud și, de curând, China), respectiv dintre Nordul avansat (în principal europenii și americanii septentrionali) și Sudul rămas binișor în urmă, un Sud unde, pe arii întinse ale globului, seceta și corupția fac ravagii, drept urmare, în fiecare oră mor foame peste 500 de pământeni, mai bine de jumătate dintre aceștia fiind copii!

În tot acest timp, fapt care ilustrează paradoxurile prezentului, atotputernicii din țările bogate și/sau ultramilitarizate (cazul Rusiei) fac tot ce le stă în putință, inclusiv prin încălcarea tratatelor și invazii, să-și tot extindă dominația politico-economică și strategico-militară, întru dobândirea (în general prin propagandă, șantaj, corupție, amenințări și forță brută) de noi surse de materii prime și piețe de desfacere (astfel procedează nu numai Rusia în Ucraina invadată, ci și tandemul asiatic ruso-chinez în Asia, Africa și America de Sud, iar necușerul Donald Trump la rândul lui, a folosit cele mai incalificabile mijloace în discuțiile cu partea ucraineană, până ce a pus gabja pe trilioanele de dolari încorporate în jumătate din pământurile rare ale acestei țări, ba chiar a amenințat Groenlanda și a declanșat războaie tarifare cu aliații tradiționali ai Statelor Unite), mijloace totalitare prin care bogații devin mai bogați și săracii tot mai săraci, căci marile puteri întrețin pe întreaga planetă o politică a urii față de dușmanii lor declarați (bunăoară, democrația occcidentală versus dictatura asiatică), o politică a ipocriziei față de partenerii tradiționali (fricțiunile dintre Statele Unite și Uniunea Europeană, pe de o parte, dintre Statele Unite și Canada, Japonia, Mexic sau Australia, pe de altă parte) și una a neîncrederii ostile față de concetățenii de altă culoare, confesiune sau ideologie, în general față de toți străinii, astfel că pentru înarmarea globală, implicit a armatelor regulate și a gherilelor din cele mai nevoiașe țări (taman aici răfuielile politice, rebeliunile și războaiele civile se țin lanț!), se cheltuie, tot într-o oră, circa 500 de miliarde dolari.

Lesne de înțeles de către toți muritorii cu discernământ, nu și de cei care încurajează loviturile de stat și – din umbră – coordonează conflictelele militare întru sporirea influenței, puterii și profiturilor (i-am avut în vedere pe cârmuitorii ticăloși, generalii criminali și afaceriștii închinători la banul-zeu), lesne de înțeles, deci, cam ce s-ar putea face pentru întreaga omenire cu sutele de trilioane economisite într-un singur an, dacă toate țările ar renunța deodată la aberanta înarmare până în dinți, care înarmare n-are nici pe departe scopul, rațiunea și capacitatea de-a instaura pacea în toată lumea. Dimpotrivă, prin constituirea de blocuri militare postbelice, continua înarmare și, drept consecință, declanșarea lungului război rece, n-a trecut nici măcar o zi fără conflicte și vărsări de sânge de la a doua conflagrație mondială până în prezent, astfel adeverindu-se din plin atât porunca noutestamentară că pacea sigură și durabilă nu poate să rezulte decât din înlocuirea armelor de toate tipurile cu dragostea sinceră față de toți semenii („Să vă iubiți unii pe alții! Așa cum v-am iubit Eu, tot astfel să vă iubiți și voi unii pe alții” – Ioan 13/14), cât și înțeleptul avertisment hristic că „Toți cei ce scot sabia, de sabie vor pieri” (Matei 26/52).

Dar cine dintre sforarii planetari din umbră (membrii Grupului Bilderberg, masonii, iluminații) sau la vedere (Donald Trump, Xi Jinping, Vladimir Putin, Ursula von der Leyen, Mark Rutte ș.a.) este dispus să ia aminte la catastrofismul generat de forța combinată a regresului moral-spiritual al omului modern (necredință, sodomie, cruzime, lăcomie, zgârcenie, ipocrizie etc.) și a dementei sale civilizații mașiniste (poluare, consum pe rupte, risipă, comoditate, confort, hrană cancerigenă, educație pe sponci, dependență de mașini, medicamente contrafăcute, scule electronice și tabieturi sinucigașe)?

Primii dintre cei amintiți mai sus se consideră nemuritori și atotputernici, fără ca în realitate și – desigur – din fericire pentru restul muritorilor, să poată deține cele două atribute divine, căci, ignorând sau chiar negând existența Atoatefăcătorului etern, atotputernic, atotștiutor și atotiubitor, ei toată viața caută absolutul în relativitatea avuției și puterii la nivel eminamente uman, deci aparențial, astfel ratându-și șansa soteriologică a jertfei conștiente, iar prin ea a veritabilei fericiri.

Nici ceilalți nu stau mai bine, deși se împăunează cu puterile lor discreționare de autocratori, lucru pentru care sunt invidiați de naivi, elogiați de lingușitori și aspru criticați fie de profesioniștii demni, fie de curajoșii cu bun-simț…

Atât Donald Trump, considerat de sărmanele canoane umane drept cel mai puternic om al planetei (firește, pentru faptul că anul trecut a cîștigat pe nemeritate, zic eu, încă un mandat de președinte al celei mai mari forțe economico-financiare, politice și militare din lumea actuală), cât și Xi Jinping sau V. Putin, dictatori de prea mult timp (primul al Chinei marxiste și cu pretenții de pol universal, celălalt al Rusiei nucleare și cu nostalgii bolșevico-sovietice), sunt convinși că au descoperit punctul de sprijin, căutat și negăsit de Arhimede, pentru răsturnarea Pământului (banii și tehnica militară superioară în cazul yankeului, simpla migrație a milioanelor de supuși în cazul chinezului, mătăhălosul și îndoielnicul arsenal nuclear în cazul muscalului), ba chiar susțin cu aroganță că pot să oprească la repezeală războaiele declanșate de ei sau de alții.

Bunăoară, Trumpovul mărginit, ahtiat după bani și arătat cu degetul de serviciile secrete britanice că, aidoma mult nevrednicului său prieten Putinov, a făcut parte din KGB, susținea sus și tare în campania electorală pentru Casa Albă de anul trecut, cum că – după înscăunare – va face pace între ucraineni și ruși în 24 de ore! Dar iată că au trecut de-atunci peste 300 de zile și nici pomeneală de așa ceva, chit că cei doi mari farsori s-au întâlnit în luna august la baza militară din Alaska, iar jalnicul yankeu s-a gudurat pe lângă penibilul muscal și – potrivit codului kaghebist al dezonoarei și totalei nesimțiri – i-a promis că va repeta dezastruosul tratat încheiat doar de el cu talibanii, adică amenințând și somând Ucraina să capituleze!

Noroc cu Uniunea Europeană, adevăratul aliat de nădejde al ucrainenilor, care, întrucât o privește în mod direct, nu este de acord să dea nas lui Ivan (fără cel mai mic ponos după nenumăratele crime săvârșite în aproape patru ani de război cotropitor), ca nu cumva acesta să urce pe divanul europenilor, via Republica Moldova, România, Polonia, Finlanda sau țările baltice… Netrebnicilor și nestimabililor cu pretenții de magicieni, știți care-i cel mai eficient pacificator? Acela care deține o considerabilă forță militară, dar fără să recurgă vreodată la ea, ci urmând doar calea diplomației, deoarece inima și mintea îl ajută să priceapă că infinit mai umană este șubreda pace antebelică decât incerta pace postbelică! Altfel spus, ceea ce nu-i în stare să facă nici rusul, nici chinezul și nici yankeul, chit că ăsta din urmă, ahtiat după Premiul Nobel pentru Pace, se laudă c-ar fi contribuit cu autoritatea lui discutabilă la instaurarea păcii în mai multe conflicte militare, inclusiv în cel din Orientul Mijlociu, unde vede toată lumea cu discernământ că funcționează la turația maximă prima dintre cele trei lozinci orwelliene „à rebours” din faimosul roman O mie nouă sute optzeci și patru: Războiul este pace!

Cimitirele sunt pline de deștepți cuminți ale căror nume s-au șters de prea multa vreme nu doar din memoria umanității, ci și a urmașilor lor. Când omul mic nu înțelege niște lucruri pentru alții elementare, îl declară pe cei ale căror spuse nu le înțelege, nebun. O, și câți „nebuni” de acest tip sunt astăzi în manualele școlare, în enciclopedii, și cum pe nebunia lor s-a construit civilizația… Socrate, în secolul al V-lea înainte de Hristos era bătaia e joc a atenienilor. Râdeau de el că vorbește cu stejarii și pune prea multe întrebări. Astăzi, metoda lui se numește „metoda socratică”. Apoi l-au otrăvit – dând dovadă de prostie curată. Platon, în același veac era privit ca unul cu mințile împrăștiate. Un visător care vorbea despre forme ideale și esența lucrurilor, iar contemporanii lui îl batjocoreau. Dar filosofia occidentală de astăzi pornește de la el. Pitagora, cu un secol înainte era un alt „nebun”, însă teorema lui face ca astăzi podurile să nu se prăbușească. Heraclit, tot atunci era ținta mizeriilor. Dar dialectica lui e motorul înțelegerii istoriei. Empedocles, poetul „smintit”, vorbea despre elementele naturii. Chimia modernă îl citează. Hipocrate, alt „nebun”. Diogene locuia într-un butoi și insulta regii. Contemporanii îl numeau „câine nebun”. Azi, autenticitatea e un trend.

Galenius, în secolul al doilea după Hristos studia circulația sangvina la animale, era „nebunul cu mortaciunile”. Anatomia lui ține și azi. Sfântul Ioan Gură de Aur, în secolul al IV-lea, vorbea contra luxului și a desertaciunilor, un „exilat visător”. Dar cuvântul lui încă răsună. Vasile cel Mare, tot atunci, demasca corupția și era „dus cu pluta”. Teologia lui se studiază astăzi. Sfânta Ecaterina, în secolul al IV-lea, era o „ilosoafă nebună”. Logica ei rezistă și azi. Sfânta Varvara, în același timp era considerată posedată, tatăl ei o bătea. Martiriul ei strălucește acum. Andrei cel Nebun, în secolul al IX–lea umbla gol pe străzi, vorbea cu Dumnezeu – „posedat!” tipa Constantinopolul. Azi, e sfânt canonizat.

Teofilact, în secolul al IX-lea ajunsese din palat la cerșit, spăla leproșii, toți spuneau ca „a înnebunit”. Și acum, umilința inspiră. Galileo, secolul XVI – „pământul se mișcă!” era catalogat eretic, nebun. Azi avem telescopul care ne deschide cerul. Newton, in secolul al XVII-lea, cu mărul lui – un excentric cu mintea-n garduri. Gravitația descoperită de el ține toate manualele de Fizică în picioare. Faraday, secolul al XIX–lea. Un amarat de lustragiu, un „prost de la țară – electricitatea e lui. Pasteur, același secol – „nebunul cu borcane”. Lister, secolul al XIX–Lea vorbea despre antiseptice, era „neînțelegător” cu clismele și se lua de chirurgii contemporani. Azi, operațiile sunt mai sigure datorita lui. Röntgen, cu razele lui X – „fantasmagorie”. Dar prin radiografiile lui se văd organele și oasele. Semmelweis, în secolul XIX, vorbea despre mâinile spălate și era văzut ca un „ungur ridicol”, ceilalți doctori își băteau joc de el. Azi, Igiena îi recunoaște meritele. Tesla, curentul alternativ, porumbei – „un lunatic”. Edison – orașele azi au lumină datorita lui. Și el a fost „nebun”. Bruno, sec. XVI – univers infinit, a sfârșit ars pe rug. Azi, e tăticul cosmologiei adevărate.

…Fiecare prigonitor al acestor oameni făcea parte dintr-o „elită” și își bătea bătea joc de lucrurile pe care nu le putea înțelege. Dobitoacele patentate, intelectualii idioți ai vremurilor lor i-au decretat pe toți acești oameni „plecați”. „Nebunii” aveau lumini prea puternice pentru ochii și mințile de șobolani, de cârtițe oarbe ale contemporanilor lor.